Terapia prin Dream Management? Gânduri despre viitor.

Într-unul dintre evenimentele de lansare a cărţii mele (Dream Management. Fişa postului pentru cei care aleg să devină managerii propriilor vieţi) am fost întrebată, nu în plen, ci într-o discuţie “de după”, cum văd eu tematica visurilor şi aspiraţiilor înalte în cazul persoanelor cu suferinţă psihică, în special depresie şi anxietate. Persoana care m-a întrebat avea un zâmbet timid şi parcă uşor fâstâcit, ca şi cum îşi cerea scuze că pune o astfel de întrebare. Ca şi cum îşi cerea scuze că există ca să pună o astfel de întrebare. M-am gândit că probabil nu întreabă pentru o prietenă.

Am tras aer în piept, pentru că ştiam că nu am cel mai bun răspuns. Mai precis, aveam un dubiu în legătură cu idea în sine de a diagnostica suferinţa psihică. De a pune o etichetă pe umanitatea noastră cea mai profundă. Dar atunci, cine eram eu să împărtăşesc un astfel de dubiu?

Mai recent, la o întâlnire a Dream Managers Forum, Steluţa, una dintre membrele comunităţii noastre, a readus această întrebare în câmpul conştiinţei mele. A noastre, a tuturor celor prezenţi. Steluţa a extins întrebarea pentru a cuprinde şi conceptul de traumă şi pe cel de (să-i zicem) “regret existenţial”, într-un context în care vorbeam despre regretele intense pe care le simt mulţi dintre seniorii noştrii atunci când se gândesc la visurile lor nerealizate şi care îi împiedică să formuleze alte aspiraţii: “La vârsta mea, ce visuri să mai am?”.

Acum m-am simţit mai competentă să abordez acest subiect delicat: sunt la jumătatea formării de bază în psihoterapie integrativă şi am început să îmi clarific ideile cu privire la practica diagnosticării suferinţei psihice, prin nume de boli (etichete), mai mult sau mai puţin complicate sau cunoscute publicului larg. Înţeleg utilitatea practică a diagnosticării, dar mă simt mai atrasă de autori precum John Rowan, creatorul psihoterapiei HEART (Humanistic, Existential, Authentic, Relational and Transpersonal) care, în una dintre cărţile sale (poate una dintre cele mai oneste cărţi de psihoterapie pe care am citit-o), aduce în vedere faptul că etichetele pot reprezenta un scut, mai degrabă decât personalitatea cuiva. Prin urmare, diagnosticul nu este o condamnare, ci ceva ce poate fi pus deoparte, atunci când persoana este pregătită, pentru că “simptomele” sunt un mesaj, o pledoarie pentru atenţie. Şi, adaug eu, poate că sunt şi un semnal mut, dar acut, al unui vis care nu mai ştie cum altfel să nu mai moară.

În acelaşi timp, am început să studiez şi o ramură momentan mai puţin dezvoltată a psihoterapiei: psihoterapia orientată spre viitor (future-directed therapy). Idea psihoterapiei orientate spre viitor a fost formulată pentru prima oară de Walter O’Connell în 1964, dar abia de curând (2011) a fost testată în studii ştiinţifice de către Jennice Vilhauer. Un ajutor important în aşezarea acestei orientări în psihoterapie a venit foarte recent din partea lui Martin Seligman, fost preşedinte al Asociaţiei psihologilor americani şi fondator al psihologiei pozitive. În cartea pe care o co-semnează împreună cu alţi 3 co-autori, Homo Prospectus, Seligman spune că specia noastră a fost denumită greşit. Nu ar trebui să ne numim homo sapiens, ci homo prospectus, pentru că singura trăsătură cu adevărat distinctivă a rasei noastre este capacitatea de a ne gândi la viitor într-un fel profund, dincolo de instinctul care determină o veveriţă să ascundă alune pentru iarna care vine. Orientarea spre viitor (care include capacitatea de a formula aspiraţii înalte, aşa cum facem noi în programul de Dream Management) este o funcţie esenţială a creierului uman. El spune că mintea noastră tinde în mod natural spre viitor, mai degrabă decât spre trecut. Emoţiile noastre sunt în mai mare măsură un ghid pentru viitor, mai degrabă decât o reacţie la trecut.

În prezent, există tot mai multe evidenţe ştiinţifice care arată că depresia nu este atât o expresie a traumelor trecutului şi a stresului prezent, cât a unori viziuni denaturate a ceea ce va urma în viitor. Ne temem de eşecul acţiunilor viitoare, evităm să formulăm aspiraţii înalte pentru că ne întrebăm cum vor reacţiona cei din jur, ne îndoim de capacităţile noastre de a ne duce la bun sfârşit planurile, ne îngrozim pe noi înşine gândindu-ne că am putea să îi dezamăgim pe ceilalţi dacă nu facem anumite lucruri în anumite feluri. În acest fel, ne restrângem tot mai mult câmpul de acţiune, de gândire şi simţire.

Un studiu recent, realizat pe 500 de subiecţi, a relevat că oamenii au de trei ori mai multe gânduri orientate spre viitor, comparativ cu numărul de gânduri orientate spre trecut. De trei ori mai mult! Contrar a ceea ce se întâmplă foarte adesea în cabinetele de psihoterapie sau consiliere, unde discutarea trecutului şi a prezentului domină net, oamenii sunt de fapt în mod natural predispuşi spre viitor. În plus, ştim de la Sonja Lyubomirsky, cercetătoare şi profesoară care se ocupă de studiul fericirii, că identificare şi urmărirea obiectivelor personale este sursă de bucurie şi împlinire.

Încă explorez domeniul terapiei orientate spre viitor şi simt cum fiecare articol sau carte citit/ă mai aşează o piesă dintr-un puzzle a ceea ce îmi imaginez că într-o zi va putea deveni… Dream Management Therapy. Terapia prin formularea şi realizarea aspiraţiilor personale. Până atunci, voi lăsa întrebarea cititoarei mele şi a Steluţei să mă ghideze. Deocamdată, pot doar să îndemn pe oricine să asculte semnalul mut al visurilor care au învăţat să se exprime prin intermediul suferinţei noastre, să nu ignore această suferinţă, ci să profite de ea, ca din ea să construiască viaţa pe care şi-o doresc. Cei mai mulţi dintre cei care se află acum în spatele unui scut, îl vor putea pune jos, în momentul în care vor fi pregătiţi să facă asta, poate după suficientă ascultare a vocii celor mai profunde aspiraţii personale.