Cum a fost la primul atelier din seria “Cum te desparţi sănătos de un vis care nu a fost să fie?”
Luni, 10 august, a avut loc prima ediţie a atelierului “Cum te desparţi sănătos de un vis care nu a fost să fie?”. S-au înscris 9 persoane, dintre care una a anunţat că nu mai poate să vină, una a ajuns la urgenţe cu căţelul, iar în satul uneia a plouat aşa de tare că a picat internetul şi nu a mai putut să participe. Aşa că au fost… trei participante: 18, 20 şi 32 de ani.
La început, am explicat că acesta e un atelier paradoxal în două feluri:
- Pentru că îmi dau seama că lumea nu se aşteaptă chiar din partea mea să vorbesc despre cum renunţăm la visurile noastre. Internetul abundă de îndemnuri de gen “Nu renunţa niciodată la visul tău” şi probabil că de la un Dream Manager aşteptarea e să ofer informaţii şi tehnici despre cum să ţinem motivaţia înaltă, în orice condiţii. Dar adevărul e puţin mai nuanţat şi uneori ne facem o favoare dacă renunţăm la anumite visuri pentru că poate ele au devenit un balast în vieţile noastre sau poate am fost influenţaţi sau prost sfătuiţi atunci când le-am formulat. Sau poate că am adoptat un vis care de fapt nu ne aparţine, din dorinţa de a mulţumi pe cineva: cazul clasic al tinerilor care îmbrăţişează o carieră dorită de părinţi, iar apoi se trezesc la 30 sau 40 de ani că sunt complet nefericiţi în acel rol profesional.
- Pentru că nu garantez… despărţirea. Pentru că e posibil ca atunci când priveşti un vis cu inima deschisă, fără să fii ataşat/ă de realizarea lui, să poţi să găseşti în tine resurse care înainte nu au fost acolo. Sau poate au fost, dar au stat ascunse, de teama presiunii pe care o pui singur/ă pe tine. Sau poate că ceva din energia grupului, deschide noi canale care se cer explorate.
Apoi, foarte succint, am mai explicat baza teoretică a atelierului. Voi ştiţi că eu sunt mai puţin cu citate motivaţionale şi mai mult cu ce spune ştiinţa. Printre altele am menţionat foarte pe scurt tehnica “scaunului gol”, foarte cunoscută în coaching şi în terapie. Cartea lui Scott Kellogg pe care am studiat-o pentru cursul meu de formare în psihoterapie este un cadou prin felul în care explică această metodă pentru contexte terapeutice. Eu m-am inspirat din capitolul său despre “grief, loss and unfinished business”, pentru a construi metoda unui dialog imaginar cu visul buclucaş.
Acestea fiind zise, am purces apoi la lucru, pentru că nu era vreme de pierdut. Am invitat fiecare participantă să identifice un vis de care intuieşte că i-ar fi mai bine să se despartă şi să realizeze un desen care să îl reprezinte. Apoi fiecare dintre participante a creat un dialog imaginar cu visul său, pe baza unor întrebări pe care eu le pregătisem de dinainte ca parte a metodei de lucru şi pe baza întrebărilor spontane construite pe loc, în cadrul grupului, în funcţie de conţinuturile ce reieşeau din dialogul imaginar. La finalul dialogului imaginar, fiecare dintre participante a fost invitată să decidă dacă doreşte să reţină visul sau o parte a lui sau dacă preferă să îi dea drumul.
A fost… cum să vă spun… “emoţionant” e un cuvânt fad în context. “Eliberator” a fost unul dintre cuvintele folosite de una dintre participante. O altă participantă a folosit o metaforă foarte frumoasă pentru a descrie experienţa ei. A spus cam aşa (citat aproximativ, pentru că evident nu am înregistrat, iar notiţele au fost în linii mari):
“Mă bucur că am decis să renunţ la anumite elemente din visul meu şi să păstrez altele. Îmi dau seama că am nevoie să mă “întorc” la ziua în care l-am creat în mintea mea şi să fac asta cu deschidere şi acceptare faţă de mine, pentru că altfel e ca şi cum ai vrea să acoperi o fântână cu pământ. Nu merge. Izvorul tot acolo rămâne şi apa se scurge prin alte părţi”.
În ce mă priveşte pe mine, eu simt că am primit un dublu cadou. Un cadou reprezentat de încrederea cu care cele trei participante m-au investit pentru a se deschide plenar şi a lucra cu ele însele la un nivel aşa de profund. Şi cadoul confirmării unei noi metode pe care de acum înainte o putem folosi pentru a ajuta oamenii să se uite spre ei şi visurile lor. Deocamdată această metodă încă nu are un acronim (precum metoda COPIL despre care m-aţi auzit vorbind mereu), dar simt că se plămădeşte cu paşi mici, aşa cum ne place nouă la programul de Dream Management.
{Dacă te inspiră ce ai citit în acest articol şi doreşti să fii pe lista următorului atelier din seria “Cum te desparţi sănătos de un vis care nu a fost să fie?”, te invit să te înscrii în acest foarte scurt formular, iar eu te voi anunţa când se va forma grupa ta J.}
Lasă un răspuns