Roxana a mâncat pireu cu carne. Şi acum ce facem? Patru sugestii.

Pro TV a încălcat grav etica profesională şi ne-a arătat-o pe Roxana, în toată vulnerabilitatea ei de copil sărac, spunând că îi e foame la şcoală, unde alţi copii au pacheţel în timp ce ei i se face rău de pofta de a mânca un biscuite şi o porţie de pireu cu carne. Chipul ei chinuit de această mărturisire a apărut nu doar la televizor, ci şi pe milioane de ecrane de telefon, pe tablete şi pe computere. A văzut-o o ţară întreagă şi mulţi dintre noi, mai ales mămici cu fetiţe de vârsta ei, au plâns ca proştii, lăsându-se atinşi de o grozăvie aşa de mare: grozăvia faptului că în România centenară a anului 2018, mai sunt încă Roxănici care vor să se facă doctoriţe, dar care până ca una alta nu au destulă mâncare pe masă. Din “banalul” motiv că tăticul ei s-a îmbolnăvit, iar sistemul nostru medical nu s-a sinchisit de faptul că lipsa sa de acţiune va lăsa câţiva copii cu burţile lipite de spinare.

Gestul Pro TV a stârnit dezgustul şi furia unora dintre noi. O minoritate de altfel. De ce nu au blurat chipul copilului, aşa cum se face de obicei, atunci când apar copii la televizor în ipostaze ‘delicate’? De ce nu au respectat deminitatea unui copil care da, e flămând, dar care de acum va purta veşnic această etichetă între ceilalţi copii care cel mai probabil vor râde de ea? Cum ar fi dacă propriul vostru copil ar apărea la televizor în cel mai vulnerabil moment al vieţii sale, mărturisind cu lacrimi în ochi, cea mai mare neputinţă a sa şi de fapt, a voastră, ca părinţi, care nu îi pot asigura ceva ce e extrem de important pentru el? V-ar conveni? Este ăsta în continuare jurnalism sau este mai degrabă senzaţionalism greţos care are alte scopuri ce nu au nici o legătură cu foamea Roxanei?

Pe de altă parte, etică sau nu, emisiunea aceasta ne-a zguduit din ţâţâni pe noi toţi, ca naţiune. Mai prin vară, World Vision România publica un raport care arăta că nu mai puţin de unul din 11 copii din România merge la culcare flămând. Un raport pe care organizaţia îl publică o dată la doi ani şi care de fiecare dată (!) conţine această cifră referitoare la copiii care nu au mâncare destulă pe masă. A venit ceva presă la eveniment şi s-au dat câteva scurte inserţii pe posturi. Dar a trebuit să vină un astfel de caz peste noi ca să ne dăm seama ce înseamnă această cifră. Ochii Roxanei ne obsedează pe toţi şi acum există un chip pentru toţi acei copii care nu au destulă mâncare la şcoală sau seara la culcare. Dacă raportul mai sus amintit era o informaţie seacă, cazul Roxana a fost o emoţie fierbinte, care ne-a scos din amorţeală.

În 24 de ore lumea s-a mobilizat şi Roxana a fost filmată şi fotografiată în timp ce mânca pireu cu carne alături de fraţii ei, în timp ce se juca cu noile sale jucării, în timp ce ţinea în mâini schiţa casei pe care Casa Share i-o va reconstrui până la Crăciun. Oamenii au pus mână de la mână şi SMS de la SMS, pentru a aduna bani, alimente, jucării, rechizite şi ce-o mai fi fost, ca să ne asigurăm cu toţii că putem să vedem o Roxană fericită. Să ne ispăşim colectiv vina de a nu fi fost capabili să o ferim de grozăvia foamei şi a nevoii, pe ea, fetiţa care vrea să se facă doctoriţă în ţara din care toţi doctorii fug. Am simţit că era ceva important acolo, nu numai pentru supravieţuirea ei, dar şi a noastră şi ne-am dorit o înnobilare colectivă prin intermediul inocenţei ei. Am fost eroi şi ca eroii am reuşit în întreprinderea noastră în cel mai scurt timp şi cu maximă eficienţă. Putem să fim mândrii de noi şi să dormim cu certitudinea că ne-am făcut datoria.

Şi acum? Acum ce facem? În Vaslui şi în toată ţara există mii de Roxănici şi Roxănei. A stârnit mai puţină vâlvă (dar tot a fost ceva) cazul a trei fraţi care au ajuns la spital în comă alcoolică pentru că rupţi de foame au mâncat singurul lucru comestibil pe care l-au găsit în casă: vişine în alcool. Ştiu că poate nu o să mai fiu simpatică după ce spun asta, dar din păcate cazul Roxanei nici nu e cel mai grav din câte pot să fie. Cel puţin ea are ambii părinţi alături, în timp ce sute de mii de copii au părinţii plecaţi şi rabdă foame cu gândul la străinătatea care le-a luat părinţii. Cel puţin ea merge la şcoală, în timp ce zeci de mii de copii, fac foamea ascunşi acasă, pentru că părinţii lor nu numai că nu au pacheţel pentru ei, dar nu au nici hăinuţe, nici cizmuliţe (mai ales iarna) şi nici timp să îi pregătească şi să îi susţină pentru şcoală. Cel puţin ea se joacă pe lângă casă, în timp ce mii de copii din România sunt închiriaţi (da, aţi auzit bine!) ca să muncească la vecini mai bogaţi sau chiar sunt trimişi departe de casă pentru a munci în condiţii asemănătoare sclaviei.

Cu toţi aceştia, care nu au chipuri la Pro TV, dar sunt teribil de reali, ce facem? Ar fi păcat să nu facem nimic, pentru că având succes în cazul Roxana, am văzut că se poate. Că acţionând împreună putem să scotem un copil de la ananghie. Avem know-how de acum, experienţă directă, pe care ar fi păcat să nu o capitalizăm într-o mişcare la nivel naţional, pentru ca de acest centenar măcar atâta să facem: să ne asigurăm că toţi copiii au destulă mâncare. Piramida lui Maslow, nivelul 1, cel mai de jos. Acolo suntem acum. Dar cu ajutorul tuturor, în câţiva ani, poate am reuşi să ajungem la nivelul 2. Sau poate chiar trei. Pas cu pas, ca în jocurile astea pe calculator. Ce este clar este că ne putem baza pe ‘autorităţi’ ca să facă asta. Trebuie să facem noi. Da, cu ajutorul lor pe alocuri, a celor care înţeleg că e important. Dar e clar că întrebându-ne retoric şi înfierând pe facebook: ‘Dar statul ce face?’ nu o să ajungem veci nicăieri.

Acum câţiva ani am cunoscut la metrou o fetiţă-mămică, aşa de delicată şi de fragilă că mi-a rupt inima. Am devenit prietene şi împreună am construit o căsuţă pentru ea şi cei doi copii ai ei. In momentele cele mai grele am întrebat şi eu: ‘Dar unde dracu’ e statul?’. L-am căutat prin adrese oficiale, inclusiv către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului, care a găsit de cuviinţă să mă informeze de la biroul din Bucureşti că totul e bine şi că am eu informaţii greşite de la faţa locului.

Aşa că din partea mea, iată patru sugestii, dacă vreţi să fiţi parte a celui mai glorios centenar posibil:

1. Dacă puteţi, donaţi pentru Casa Share, care va re-construi căsuţa Roxanei şi care după ce va fi terminat, va construi multe alte căsuţe. Au construit deja vreo 20 de căsuţe, aşa că putem avea încredere în ei că o să facă ce promit. Vine iarna şi frigu-i tare rău când eşti bebeluş sau copil cu imunitatea la pământ, datorită nevoilor permanente.
2. Dacă vreţi să ajutaţi şi alţi copii dintre cei care nu mănâncă niciodată pireu cu carne şi merg la culcare flămânzi, donaţi pentru organizaţii care hrănesc copiii. Nu o să vă ascund că în topul preferinţelor mele este programul Pâine şi Mâine, care nu doar că oferă o masă caldă copiilor la şcoală, dar îi şi ajută la teme pe cei care au nevoie, astfel încât să îndepărteze de ei şi de noi spectrul teribil al abandonului şcolar.
3. Dacă cunoaşteţi un copil sărac sau o familie cu copii săraci, faceţi ce puteţi să ajutaţi-i. Nu reţineţi ajutorul vostru pentru că tatăl lor e beţiv sau leneş, iar mama cam… cum o fi. Tocmai de aceea acei copii au nevoie de ajutor. Dacă nu vreţi să daţi bani care să alimenteze lenea şi alcoolismul, fiţi creativi: cumpăraţi rechizite şi hăinuţe pentru copii, mergeţi la şcoală şi vorbiţi cu învăţătoarea / diriginta copiilor pentru ca aceasta să ştie că nu îi poate marginaliza, invitaţi-i să se joace cu copiii voştri, plătiţi-le un curs de fotbal sau ce-o fi, cum faceţi pentru copiii voştri. Integraţi-i în societatea ‘noastră’, pentru că ei ai noştri sunt.
4. Suntem tare mândrii de IT-ul românesc. Oare se găseşte o firmă de IT sau un grup de firme de IT care să facă un ‘serious game’ care să ne ajute să rezolvăm problema asta naţională, în timpul activităţii preferate a milioane de români: jocurile pe calculator? Industria IT din lumea largă a creat deja nişte ‘jocuri serioase’ fabuloase: sprijin pentru refugiaţii din Darfur, protecţia în caz de dezastre naturale, etc. Mereu am simţit că România ar trebui să vină din urmă pe tema asta şi tare mi-ar plăcea să fiu parte dintr-un astfel de proiect.

Copiii sunt viitorul nostru, nu-i aşa? De 1 iunie, aşa spun toţi politicienii în pană de idei. Hai să le arătăm că acesta nu e un slogan. Hai să ajutăm toate Roxănicile şi toţi Roxăneii.