fbpx

Despre managementul visurilor la primul summit de dezvoltare personala din Romania

În toamna asta (2018) am fost invitată să vorbesc la primul summit de dezvoltare personală, organizat de incredibila Anca Haladan. Am vorbit desigur, despre managementul visurilor. Redau mai jos discursul pe care l-am rostit mai mult sau mai puţin în această formă:

 

“O să intru direct în subiect şi o să încep cu o întrebare. O întrebare pentru fiecare în parte, chiar dacă vorbesc pentru toţi deodată. Iată întrebarea:

Care este cel mai mare vis al tău?

Aleg să încep cu această întrebare pentru că eu cred că aceasta e cea mai importantă întrebare din lume. Cea mai importantă întrebare pe care părinţii ar putea să o pună copiilor lor, profesorii – elevilor lor, şefii – subordonaţilor lor, oamenii în general – semenilor lor. Toate lucrurile măreţe au început cu un vis şi toate destinele pe care le studiem în cărţile de istorie, au fost ghidate de un vis.

Şi totuşi, este o întrebare pe care nu o punem niciodată. De câte ori îi întrebăm pe colegii noştri, cei alături de care petrecem 8 ore din zi, acest lucru? De câte ori îi întrebăm asta pe vecinii noştrii, cei alături de care petrecem o viaţă întreagă? De câte ori îi întrebăm asta pe dragii noştri, cei pentru care ne-am da viaţa, dacă ar trebui? Lăsaţi-mă să ghicesc: de prea puţine ore sau chiar niciodată. Aşa că cine sunt eu să îmi permit să vă pun această întrebare?

Aş vrea să mă prezint: sunt Mirela Oprea şi sunt Manager de Visuri. Ca manager de visuri, e datoria mea să te întreb: Care e visul tău? Aşa că te mai întreb încă o dată:

Care este visul tău? Ce vrei să faci cu viaţa ta?

De ce este aşa de importantă această întrebare? Atunci când vrei să îţi îndeplineşti un vis, lucrul cel mai important pe care poţi să îl faci este să îţi clarifici visul. Pentru asta e necesar un demers conştient pentru a-ţi aloca timp pe care să îl petreci cu visul tău, pentru a-l cunoaşte cât mai bine.

De ce e nevoie de un demers conştient? Pentru că mintea noastră este proiectată pentru a se ocupa mai mult de ce NU ne dorim, decât de ce ne dorim, mai mult de lucruri negative, mai degrabă decât de cele pozitive.

Este ciudat că mintea noastră funcţionează aşa, dar cercetătorii sunt de părere că acest lucru a avut o valoare adaptativă pentru specia noastră. In vremurile de demult, un pericol – un animal sălbatic de exemplu – putea să fie fatal, deci era vital ca el să atragă rapid atenţia şi să rămână în creier pentru suficient de multă vreme, chiar inter-generaţional (vezi frica de şerpi, care e instinctivă), pentru a ne salva viaţa. Evenimentele pozitive nu au avut o valoare nici pe departe la fel de mare pentru oameni, aşa încât ele s-au impus mai puţin în conştiinţa speciei umane. Putem să supravieţuim şi dacă nu băgăm de seamă toate lucrurile frumoase care se întâmplă, dar dacă nu suntem atenţi la pericole, pur şi simplu murim. Cu alte cuvinte, creierul nostru este proiectat să ne asigure supravieţuirea, nu fericirea. De fericire trebuie să ne ocupăm noi înşine.

Atunci când îţi aloci timp să te gândeşti la visul tău, creezi o imagine alternativă a unui viitor posibil, iar asta e un dar extraordinar. De ce e atât de special acest lucru?  Hai să vă spun doar unul dintre multele motive. Atunci când faci asta, nervul optic se activează şi se comportă ca şi cum tu vezi efectiv acea imagine. Creierul tău nu face prea bine distincţia între ceea ce e aievea şi ceea ce e imaginat. În ambele cazuri, el face ceea ce ştie el să facă. Şi anume: creează sinapse noi, ca şi când lucrul pe care tu îl imaginezi s-ar întâmpla cu adevărat.

Cercetătorii de la Harvard au luat un grup de voluntari şi i-au învăţat o combinaţie de 5 note la pian. Au împărţit apoi grupul în jumătate. Primul subgrup a exersat această combinaţie la pianul propriu zis. Al doilea subgrup doar şi-a imaginat că exersează notele la pian. După cinci zile au scanat creierele celor două grupuri şi au observat cu uimire că acestea arătau la fel. Atât cei din primul grup cât şi cei din al doilea grup învăţaseră combinaţia de note în mod similar. Nu este asta un dar extraordinar? Îţi poţi creea sinapse noi, doar gândindu-te la visul tău.

Dar ceea ce e şi mai extraordinar abia acum vine. Pentru că atunci când vizualizezi în mod repetat o realitate viitoare dorită, se crează un conflict între ceea ce există acum şi ceea ce imaginezi. Ca urmare, conştient şi inconştient, creierul se activează pentru a rezolva acest conflict prin creşterea dorinţei de a atinge acel obiectiv şi a concentrării, activarea forţelor inconştientului, generarea de idei noi, programarea filtrelor creierului astfel încât el să înceapă să ‘vadă’ în mediul înconjurător acele lucruri care sunt relevante pentru visul tău, în detrimentul celor nerelevante.

Clarificarea visului este aşadar primul pas pe care trebuie să îl faci atunci când ai un vis pe care vrei să îl îndeplineşti.

Vreau să vă împărtăşesc al doilea pas, iar pentru asta o vă descriu un alt studiu ştiinţific realizat de o cercetătoare pe nume Gabrielle Oetingen. În anul 1991 ea a luat 25 de persoane obeze, al căror vis era să slăbească. Înainte ca ele să înceapă programul de slăbit, ea le-a pus pe aceste persoane să îşi imagineze situaţia în care se vor simţi tentate să îşi întrerupă dietele. Pe atunci consensul general era că optimismul era extrem de important pentru îndeplinirea obiectivelor. Acest studiu a demolat acest mit. Persoanele optimiste, care crezuseră că nu vor avea probleme pe parcursul dietei şi nu vor fi tentate să o întrerupă, slăbiseră în medie cu 12 kg mai puţin. Optimismul nu le ajutase deloc pe aceste femei, pentru că atunci când ne concentrăm doar pe vis, fără să ne gândim şi la obstacole, nivelul de energie scade. Acum faptul că mintea nu face prea bine diferenţa dintre realitate şi imaginar nu mai e de ajutor. Lucrează împotriva noastră.

Prin urmare, al doilea pas pe care trebuie să îl facă cei care doresc să îşi îndeplinească un vis este de a se gândi la obstacole. Sau, cu terminologie ştiinţifică, să practice metoda contrastului mental. Deci primul pas: clarifică visul. Al doilea pas: refuză optimismul gratuit: identifică obstacolele care îţi stau în cale.

Înainte să vă spun care este al treilea pas, aş vrea să vă spun că am întrebat mulţi oameni ce ar fi dispuşi să facă pentru a-şi îndeplini visul. Iată câteva din răspunsurile pe care le-am primit: ‘sunt dispusă să sacrific tot pentru a-mi realiza visul’, ‘să renunţ complet la viaţa profesională’, ‘să muncesc oricât’, să ‘îmi resetez viața’, să ‘îmi reduc veniturile financiare, ‘să plec din România’.

Mulţi dintre noi considerăm că pentru a realiza un vis trebuie să facem schimbări majore. Majoritatea asociază idea de vis cu cea de sacrificiu, de muncă extenuantă, de schimbări mari, drastice şi poate dureroase.

Strategia schimbărilor drastice dă rezultate spectaculoase, cu excepţia a 98% din cazuri în care nu dă nici un rezultat. Există un motiv neurologic pentru care această strategie tinde să nu funcţioneze. Acest motiv se numeşte corpul amigdalian. O părticică mică – mică din creier care funcţionează ca un radar ce scanează mediul intern şi extern pentru a detecta dacă există vreun pericol. Dacă apare un pericol,  corpul amigdalian ne pregăteşte pentru înfruntarea lui: întrerupe procesul de digestie, pompează mai mult sânge spre muşchi ca să o putem lua la sănătoasa în caz de nevoie, taie accesul la procesele cognitive şi creative. Acest lucru poate părea ciudat acum, dar această parte a creierului s-a născut acum aproape cinci sute de milioane de ani, când pericolele erau reprezentate de animale fioroase care se repezeau la om. Creierul nu îşi dorea ca tu să îţi pierzi vremea cu lucruri inutile în astfel de situaţii, pentru că misiunea lui principală era de a-ţi asigura supravieţuirea. Repet: creierul se ocupă de supravieţuire, de fericire ne ocupăm noi înşine.

Bun. Dacă asta nu funcţionează, ce facem în schimb? Păi ce să facem? Dacă cu schimbări majore nu merge, ne ocupăm cu schimbări minore. Adică, cu faimoşii paşi mărunţi. Strategia paşilor mici ia prin învăluire corpul amigdalian, îl menţin liniştit şi astfel se evită declanşarea sistemului de alarmă. Faci un pas mic-mic, corpul amigdalian stă liniştit. Mai faci unul, linişte în continuare. Mai faci unul şi din una-n alta creierul începe să creeze noi reţele neuronale, care fac ca rezistenţa la schimbare să se transforme în interes pentru aceasta şi lucruri care mai demult ţi se păreau înfricoşătoare acum ţi se par aproape inofensive.

Trei paşi: clarifică visul, identifică obstacolele, identifică un prim pas mic pe care poţi să îl faci imediat. Unul extrem de mic. Ridicol de mic. Dacă nu e ridicol înseamnă că nu e pentru tine. De exemplu, o participantă la unul dintre atelierele mele de Dream Management îşi dorea să revină în formă fizică. Mi-a spus că cel mai mic pas pentru ea era să facă în fiecare seară 20 de abdomene. M-am uitat cu invidie la ea: eu sunt destul de suplă, dar nu pot să fac 20 de abdomene. Dintr-un pic de invidie şi un pic de suspiciune, am rugat-o să facă pe loc 10 abdomene. A făcut trei cu chiu cu vai şi a conchis că pasul ei cel mai mic ar fi să facă un singur abdomen în fiecare seară.

Pasul patru: împărtăşeşte cu cineva acest pas foarte mic şi roagă-l să te sune ‘de control’. Dacă doriţi puteţi să faceţi cu mine acest pas. O să fiu bucurosă să fiu partenerul vostru pentru asta.

La final, aş vrea să vă spun o poveste care ilustrează aceşti paşi.

Acum câţiva ani, am văzut la metrou o copilă, un ţâr de fată slabă şi vai de ea, cu un sugar adormit în braţe. Am vrut să îi smulg copilul şi să chem instant Poliţia, pentru că ea folosea acel copil pentru cerşit. M-am dus la ea. Şi am descoperit că era mama acelui copil. Ieşise la cerşit din disperare. Şi că de fapt acesta nici măcar nu era singurul copil. Avea doi. Ne-am împrietenit şi ne-am văzut de mai multe ori. La una din întâlniri mi-ai spus că visul ei cel mai mare era să aibă o căsuţă a ei în satul de unde venea. Am întrebat-o tot felul despre căsuţa asta. Cum să fie, unde să fie şi aşa mai departe. Fără să ştiu, am făcut pasul unu. Apoi m-a apucat disperarea când m-am gândit la obstacole. De unde naiba să iau eu atâţia bani ca să construiesc o casă. Da’ cine sunt eu? Îmi construiam propria casă, lângă Sibiu, aveam ajutorul întregii familii şi tot era greu. Fata asta nu avea nici o şansă. Dar am făcut pasul trei. Un pas mic. Ridicol de mic pentru mine. Am scris o postare pe facebook despre ea. Şi câţiva oameni au vrut să dea bani. Apoi am scris un articol pe blogul meu şi alţi oameni au vrut să dea bani. Apoi nişte jurnalişti au vrut să povestească despre asta. Şi din una-n alta, azi Mădălina are căsuţa ei, într-un sat din Argeş.

Câteva lecţii din această poveste:

  1. Totul începe cu întrebarea “Care e visul tău?”. Dacă nu ai pe nimeni în viaţă care îţi poate adresa această întrebare, dă un semn şi ţi-o adesez eu. Sau vino la atelierele de Dream Managament. Sau adresează-ţi-o singur. Orice, numai nu trece prin viaţă fără să ştii care e visul tău.
  2. După ce te-ai gândit la toate obstacolele… dă-le-ncolo! Fă acel pas mic, ridicol de mic, chiar dacă nu ştii unde o să te ducă. Dacă e suficient de mic şi nu te duce nicăieri nu ai pierdut nimic. Oricum nu contează.
  3. După ce ai îndeplinit acel vis, vezi dacă nu cumva ai un vis mai mare în ghiozdan. Aş vrea să pot să vă spun că Mădălina nu mai cerşeşte pe străzile Bucureştiului, dar nu ar fi adevărat. Mădălina a ştiut să viseze la o casă, nu la cum să renunţe la cerşetorie. Sunt mulţi oameni care vor să o ajute pe Mădălina, dar până nu e visul ei, noi, cei din jur, nu putem face mare lucru deşi vă asigur că am încercat.

Vă mulţumesc pentru acest exerciţiu şi vă mulţumesc pentru atenţie. O să închei spunându-vă că sunt Mirela Oprea, Dream Manager şi vă aştept la ateliere, pentru a face primii paşi spre visurile voastre. Visul meu este să ajut la îndeplinirea a 1000 de visuri în următorii 3 ani. Vă rog să mă ajutaţi, îndeplinindu-vă propriile visuri. Dacă aveţi întrebări vă invit să le adresaţi fie acum, fie în pauză”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *