fbpx

Oamenii fascinanţi ai Romanului şi visul lor de a aduce capitala tineretului în oraşul lor.  

Irina era studentă la Cluj când l-a cunoscut pe Karel, un băiat de doi metri fără un pic, din Cehia. Karel vorbea perfect româneşte, cu un accent şi un vocabular uşor arhaic, folosind cuvinte pe care noi nu le mai folosim demult. A fost uimită să afle că voinicul învăţase limba noastră din dragoste pentru un autor român, pe care îşi dorise mult să îl citească în original. Nu era vreun Eminescu, vreun Creangă, vreun Caragiale. De fapt, autorul era aşa de obscur încât atunci când i-a auzit numele, Irina nu a putut să îl conecteze cu nimic din ceea ce ştia ea despre literatură. Karel nu a fost dezamăgit: ‘Nu mă miră. E un autor foarte puţin cunoscut, dintr-un oraş mic’. Irina era şi ea dintr-un oraş mic, aşa că a vrut să ştie de unde era acest autor. Era chiar din Roman, oraşul ei. Si îl chema Max Blecher. Când i-a spus lui Karel că ea e din Roman, de emoţie, acesta a ridicat-o de trunchi în sus, a adus-o la înălţimea ochilor lui şi i-a spus grav: ‘Tu o să mă duci la Roman, ca să văd locurile în care a trăit Max Blecher’.  

Irina asta a şi făcut, după care a terminat facultatea, a umblat o vreme prin lume după o vacanţă ici şi un job dincolo, iar apoi a revenit acasă. În Romanul care de la începutul anilor ’90 pierduse nu mai puţin de 30.000 de locuitori. Un oraş ‘mort’, din care tinerii fugiseră fiecare pe unde putea.

În peregrinările ei Irina gândise şi implementase multe proiecte de dezvoltare socială. În Tanzania o comunitate recunoscătoare a împroprietărit-o cu o bucată de teren, ca să fie sigură că se va întoarce la ei să continue proiectul extrem de apreciat pe care îl pusese pe picioare în doar 10 luni cât a stat acolo. A decis să se oprească o vreme şi să pună în slujba Romanului tot ce învăţase ea din experienţele anterioare. A analizat strategia oraşului şi a observat imediat punctul slab al acesteia: lipsa de oportunităţi culturale sau ceva, orice care să îi reţină pe tineri în comunitate. Agenţi economici sunt câţiva şi nu sunt puţini pentru un oraş aşa mic: Romanul are o poziţie centrală şi e nod feroviar în Moldova, cu o infrastructură relativ ok. Dar cine sau ce să îi reţină aici pe tineri? În conversaţia care a urmat cu primarul a ajutat poate şi faptul că acesta avea el însuşi doi copii adolescenţi şi putea să se conecteze direct la durerea expusă de Irina. Aşa că a susţinut-o cu tot ce a putut când aceasta a venit spre el cu idea de a organiza festivalul… Blecher Fest.

Irina a atras fonduri şi a însufleţit un grup de voluntari, care au muncit mult şi entuziast, iar rezultatul a fost o sărbătoare de 3 zile, prin care ei înşişi şi întregul oraş au descoperit un autor prea puţin cunoscut, care în străinătate avea o surprinzătoare comunitate de fani. Au venit la festival traducători ai lui Max Blecher, o trupă de teatru din Praga pe care Karel o încurajase să facă o piesă inspirată din scrierile lui Blecher, cititori care până mai ieri crezuseră că numai ei îl apreciau pe Blecher şi care acum se descoperau ca fiind parte a unui grup surprinzător de numeros.

Festivalul a fost aşa un succes încât primarul s-a gândit că bine ar fi să se mai organizeze în oraş astfel de evenimente, aşa că l-a găsit şi angajat pe Sebastian. Sebi, cum i-am tot zis eu, pe drumul de la Iaşi la Roman. Sebi e înăltuţ, cu un zâmbet care te învăluie şi îţi câştigă instant încrederea. Nu l-am întrebat câţi ani are, dar nu cred că a împlinit încă 30. A studiat la Bucureşti, la Universitatea Alternativă, cunoscându-i pe unii dintre cei mai faini inovatori sociali ai ţării (aici o hartă a lor). Se uita la ei cu admiraţie şi a înţeles din exemplele lor (inclusiv cele personale) că dacă vrei să faci o schimbare, poţi să o faci oriunde, inclusiv şi mai ales din oraşele mici. A plecat o vreme la Barcelona cu un proiect Erasmus, dar s-a întors, deşi a cochetat un pic cu idea de a rămâne acolo. S-a întors nu la Bucureşti, ci chiar la Roman, unde a decis să creeze KultHub. Un loc unde tinerii din oraş să se poată întâlni şi să facă proiecte pentru ei înşişi şi pentru comunitate. La început părinţii şi cei din jurul lui nu au prea înţeles: nici întoarcerea lui şi nici ce încerca să facă. Dar când lucurile au început să prindă contur la KultHub, iar Sebi s-a angajat la primărie pentru a ajuta la dezvoltarea culturală a oraşului, oamenii au început să îl ajute.

Cătălina şi Andrea au creat o comunitate pentru femeile romaşcane. Au denumit-o ‘Femeia între Putere şi Feminitate’ şi organizează o mulţime de evenimente inedite care aduc o gură de aer proaspăt, idei şi conectare. Cătălina a pornit acest proiect întâi din propria ei nevoie de a participa la evenimente faine. Se întorsese din capitală, după mulţi ani în care nu a reuşit niciodată să simtă că Bucureştiul e locul ei. In oraşul natal era îi era bine, dar îi lipsea viaţa culturală şi multitudinea de evenimente din capitală. O vreme a dus proiectul singură şi era pe punctul să renunţe când i s-a alăturat Andrea, iar acum comunitatea femeilor ‘între putere şi feminitate’ creşte cu fiecare eveniment. Împreună cu Sebi şi Irina, Cătălina şi Andrea investesc sute din orele lor libere pentru a realiza visul cel mare: dezvoltarea culturală a oraşului Roman, pentru ca tinerii să aibă opţiuni şi oportunităţi chiar în oraşul lor.

Mersul pe stradă cu Irina e o lecţie continuă. Aici am reuşit să punem o plăcuţă ce marchează piaţeta Max Blecher. Aici este fostul palat al copiilor, unde ne-am petrecut o parte din copilărie. Clădirea în care mai demult răsunau râsete de copii, acum e lăsată în plata Domnului şi în grija unui cult religios care a cerut o sumă foarte mare atunci când grupul a propus să creeze acolo un centru pentru tineret. În schimb, înţelegând nevoia de conectare a tinerilor din oraş, primăria a decis să ofere o clădire din propriul său patrimoniu. Iat-o, zugrăvită în alb, una dintre cele mai frumoase din oraş, 192 de metri pătraţi, cu o poziţie centrală şi o grădină unde cu siguranţă tinerii vor organiza evenimente colorate. Clădirea viitorului centru cultural al tinerilor este lângă casa unde a trăit Sergiu Celibidache, poate unul dintre cei mai faimoşi romaşcani. Casa maestrului stătea să se ruineze, dar din fericire primăria a reuşit să o cumpere şi în curând va fi redată publicului. Clădirea bibliotecii, o bijuterie arhitecturală stătea să se distrugă. Dar directoarea nu s-a lăsat până nu a găsit fondurile pentru renovarea ei. A scăpat ca prin urechile acului, dar acum clădirea e în-afara pericolului.

Irina intră într-o librărie – librăria ‘Vasile Alecsandri’ – şi vorbeşte voios cu două doamne librar, care se bucură să o vadă. Au colaborat tare frumos cu ocazia Blecher Fest şi de atunci cele trei femei se îndrăgesc unele pe altele. Librăria e pe o stradă din centrul vechi, sau ce a mai supravieţuit din el. Din păcate regimul Ceauşescu a dărâmat o mulţime de case, ca să facă loc unor blocuri comuniste, urâte din start şi apoi urâţite şi de oameni atunci când au decis să construiască balcoane închise cu materiale ieftine. Din strada asta, care a fost închisă câteva zile pentru a face loc festivalului Blecher, intrăm pe o străduţă unde locuiesc predominant membrii ai etniei rrome. La festivalul Blecher Irina l-a cunoscut pe Fernando (nume fictiv), un puştan care a ajutat entuziast la organizare. Acum mergem în vizită ca să îi cunoaştem pe părinţii lui şi ca să ne înfruptăm cu un prânz delicios pregătit de mama lui Fernando.

La fel ca şi Cătălina, Alina s-a mutat de la Bucureşti, acum câţiva ani. Are un stil de viaţă liber, în totală contradicţie cu precedenta ei identitate de corporatistă. Şi-a descoperit pasiunea pentru fotografia magnetică, despre care eu nu ştiam nimic, dar am aflat de la ea că e fotografie ‘normală’, doar că se printează pe o folie magnetică, astfel încât oamenii să şi-o poată pune pe frigidere când se întorc din vacanţe. Aşa că acum Alina şi prietenul ei călătoresc prin ţară din loc în loc şi îi bucură pe oameni cu o amintire de neuitat (aici link la bogul ei). Dincolo de asta, Alina e şi unul dintre oamenii de bază din toate aceste proiecte şi susţine cu tot ce poate proiectul capitalei tineretului.

La Roman, nu am înţeles bine cum, funcţionează câteva televiziuni şi câteva ziare online. La 8 dimineaţa, când nici iarba nu creşte, mă aflam în studioul RomanTV. Autobuzul meu pleca peste nici două ore şi altfel nu s-ar fi putut face reportajul despre atelierul de Dream Management pe care îl susţinusem în ziua precedentă. M-a întâmpinat veselă Gabriela. De ceva vreme – nu multă – se întorsese şi ea de la Bucureşti şi acum se împarte între televiziune şi câteva proiecte locale. Cu un profesionalism cum aş vrea să văd şi la case mai mari, Gabriela a realizat un reportaj care m-a uimit. Aşteptările mele nu erau prea înalte. Dar greşisem: toţi oamenii pe care i-am întâlnit la Roman în cele câteva zile în care am fost oaspete în oraşul lor, îşi respectă munca, îşi iubesc oraşul nu din vorbe, ci din voluntariat şi din fapte, cred că ‘se poate’ şi fac să se poată.

Iniţial nimeni nu prea credea că Romanul are şanse adevărate să devină capitala tineretului din România. De aceea, vestea că a intrat în finală a părut aproape ireală. Acum, grupul iniţiatorilor şi cele câteva sute de voluntari care au ajutat la realizarea proiectului, aşteapă cu sufletul la gură. Pentru că în 9 noiembrie juriul competiţiei va decide dacă proiectul lor e suficient de convingător. Din grupul de 5 reprezentanţi ai oraşului face parte şi domnul primar. Pentru că este tare important ca oraşul să se dezvolte, iar fără tineri e clar că nu se poate. Eu le sunt alături şi îmi doresc foarte foarte mult să iasă câştigători. Pentru că nu am mai întâlnit de mult atât de mulţi oameni ‘întorşi’ acasă ca să pună umărul la ceva şi pentru că văzându-i în acţiune m-am contaminat cu speranţa şi energia lor bună.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *