fbpx

Am fost “cealaltă femeie” şi apoi am studiat fenomenul. Iată ce am aflat şi ce vreau să fac în continuare.

La prima noastră întâlnire am adulmecat în el pericolul şi i-am spus: “Tu o să mă rupi în două!”. Şi aşa a fost. Nu era cine ştie ce de atrăgător, dar îi exploda capul de deştept. Râdeam cu hohote, cum nu râdeam decât cu frate-mio şi cu taică-mio. Avea un copil şi locuia cu mama acestuia, dar îmi spunea că asta e doar pentru cel mic. Nu am simţit că distrug ceva. Şi într-adevăr, din fericire, nu am distrus nimic: ei sunt împreună şi acum, iar eu sunt mai bine ca atunci.

Fără să îmi dau seama cum, timp de 18 luni am fost “cealaltă femeie”. Iar spre surprinderea mea, asta a fost una dintre cele mai transformatoare experienţe din viaţa mea. Cu cuvintele lui Charles Dickens:

“Au fost cele mai bune vremuri, au fost cele mai rele vremuri, a fost epoca înțelepciunii, a fost epoca prostiei, a fost epoca credinței, a fost epoca incredulității, a fost anotimpul luminii, a fost anotimpul întunericului, a fost primăvara speranței, a fost iarna disperării”.

Când m-am rupt în două aşa cum prezisesem, nu s-a auzit “crac!”. Nu a fost un moment anume. De fapt, nici nu ştiu când s-a întâmplat. Am alunecat pe furiş, tot mai departe de mine şi de lumină. Dacă la început cel mai bine râdeam cu el, în timp, am început să pot să mai râd doar cu el. Iar apoi nici cu el.  

Gânduri – lăcuste

Nu am încheiat ce a fost între noi aşa cum aş fi vrut. Să ne spunem ce a mers şi ce nu a mers, să ne luăm la revedere. Ca urmare, doi ani şi mai bine am continuat să rumeg în mine gânduri. Valuri, stoluri, roiuri de gânduri ca lăcustele hămesite: “Poate ar fi trebuit să mai am răbdare. A fost vina mea. Nu am ştiut cum să procedez. Am fost naivă. Doamne, de ce nu sunt mai deşteaptă?”. 

La prima psihoterapeută la care am fost, am încercat să vorbesc despre situaţia mea. Despre cum e să fii “cealaltă femeie”. Doamna m-a privit siderată (sau aşa am perceput eu) şi a încercat una-alta, dar eu nu am reuşit să trec dincolo de privirea aia. Am plecat şi nu m-am mai întors la ea, dar am avut noroc să o găsesc pe Simona şi alţi oameni şi profesionişti extraordinari.

Fantoma

Datorită lor, am început să îmi doresc să înţeleg nu doar ce mi s-a întâmplat mie, dar şi fenomenul în sine. Am căutat studii de psihologie, sociologie şi antropologie despre “cealaltă femeie”. Am găsit câteva cărţi despre amante faimoase din istorie, de la Cleopatra, până la Camilla Parker Bowles. Na, ca să vezi puncte de referinţă! Dar în rest, prea puţine firimituri.

Cealaltă femeie, deşi ubicuă în viaţa reală, este o fantomă în literatura de specialitate. Se vorbeşte despre ea la colţ de stradă, dar nu în scrierile serioase ale societăţii. Ea poate să fie obiect de “entertainment” (divertisment) în sute de mii de cântece, de filme, de romane, de poezii, de nuvele, de bancuri, de piese de teatru, etc. Dar prea puţin poate să fie obiect al unor studii de specialitate, care să îi înţeleagă psihologia şi condiţia. Cărţile de self-help pe care le găseam îşi propuneau să ajute soţia înşelată sau soţul rătăcitor. Să salveze căsnicia. Mult prea puţine resurse erau pentru “cealaltă femeie”.

Surprinsă de aşa descoperire, mi-am promis că într-o zi voi scrie cartea pe care aş fi vrut să o citesc eu. Mi-au mai trebuit încă patru ani ca să pot să îmi asum decizia aia. Între timp am scris o altă carte, despre realizarea aspiraţiilor personale, ca urmare a atelierelor de Dream Management pe care am început să le facilitez din 2017. Şi o lucrare de disertaţie la finalul formării în psihoterapie despre cazul specific al femeii single (cum eram eu) care se implică într-o relaţie cu un bărbat căsătorit sau într-o altă relaţie (cum era el).

Sindromul Ană…

“Sindromul Ană”, i-am zis eu, după cântecul lui Ioan Bocşa, care zice aşa: “Ană, zorile să varsă / lasă-mă să mărg acasă / La cochii şi la nevastă / Ană, zorile să varsă. Ană, mândra me frumoasă / stânje lampa de pă masă / Lasă-mă şi nu mă lasă / Ană zorile să varsă. Că nevasta-i numa una / şi cochiii tătdeuna / Doru face cale-ntoarsă / Ană, zorile să varsă”.

Vocea lui Bocşa, versurile scurte şi acompaniamentul muzical au o valenţă hipnotică. Vrei să te întorci o dată şi încă o dată să asculţi, pentru că povestea spusă în aceste strofe este simplă şi surprinzător de onestă. Un bărbat căsătorit, tatăl a doi sau mai mulţi copii, a petrecut o parte din noapte cu “cealaltă femeie” din viaţa lui. Cel mai probabil aceasta din urmă este necăsătorită: putem să ne imaginăm că lampa de pe masă se află în casa ei (motiv pentru care ea este cea care o va stinge), în care ea poate să îl primească pentru că nu există un alt bărbat mereu prezent. Timpul petrecut împreună a fost de neuitat, aşa cum înţelegem indirect din versul “lasă-mă şi nu mă lasă”, dar acum el se reconectează cu datoria şi iubirea faţă de soţie şi copii, în faţa cărora “dorul face cale-ntoarsă” şi cere să fie lăsat să se întoarcă acolo unde îi este dublul rol acceptat social, acela de soţ şi tată.

… sau sindromul “femeie singură – bărbat căsătorit”

Sindromul “femeie singură – bărbat căsătorit”, i-a zis Richard Tuch, unul dintre puţinii autori care s-au aplecat asupra acestui fenomen. Tuch spune că atitudinile, comportamentele, gândurile şi sentimentele unui anumit tip de bărbaţi căsătoriţi care sunt în relaţii romantice cu un anumit tip de femei single sunt atât de recognoscibile şi predictibile, încât se poate vorbi de un adevărat sindrom. Tuch identifică următoarele caracteristici ale femeii care se implică într-o astfel de relaţie: ea nu e căsătorită sau în altă relaţie şi cel mai adesea nu e “stingherită” de prezenţa unuia sau mai multor copii aflaţi în grija sa; în general, ea este mai tânără decât partenerul ei şi deţine mai puţină putere în relaţie, datorită lipsei sale de experienţă sau a statutului socio-economic mai scăzut; speră, în ciuda tuturor evidenţelor şi a opiniilor celor din jur că relaţia are un viitor; experimentează frustrare intensă, amestecată cu speranţă oarbă; idealizează bărbatul cu care se află în relaţie; este atât de prinsă în meandrele relaţiei, încât nu este capabilă să reflecteze la sensul acţiunilor ei pentru a înţelege de ce îşi doreşte să rămână alături de un bărbat căsătorit; se gândeşte excesiv la motivele şi acţiunile lui, încercând cu disperare să înţeleagă ce se întâmplă în capul lui, mai degrabă decât ceea ce se întâmplă în sufletul şi mintea proprie; nu îşi înţelege propria psihologie şi îl învinovăţeşte pe el, mai degrabă decât să îşi asume responsabilitatea pentru propria viaţă.

Ce păţesc prinţesele şi ce fel de Ane există?

Mici fiind, toate fetiţele se visează prinţese cu un prinţ al lor. Apoi, ca adolescente îşi caută “sufletul pereche”. Nu cred să fie vreuna care să îşi spună: “Eu când o să fiu mare vreau să mă fac…Ană”. Cum ajung prinţesele în rolul “celeilalte femei”? Pentru a înţelege asta am studiat – şi pus în lucrarea mea – elemente de neuroştiinţă (ex. cum funcţionează creierul femeii îndrăgostite), teoria ataşamentului, scenariul de viaţă, personalitate, psihologia secretului şi câte şi mai câte. Apoi am luat interviuri şi am găsit mai multe Ane: o “Ană asumată”, cea care îşi acceptă pe deplin rolul, cu toate consecinţele lui şi spune că e perfect fericită aşa şi că nu îşi doreşte nimic mai mult; o Ană căreia i-am spus “cea puţin văzută şi foarte iubitoare”, care este în relaţie cu bărbatul ei “special” pentru că el a fost singurul până acum care i-a oferit tipul de atenţie de care ea avea nevoie şi care nu îl iubeşte doar pe el, ci şi pe soţia şi copiii lui (da, există); Ana “cea îndelung răbdătoare”, care a aşteptat 15 ani pentru ca iubitul ei să decidă să divorţeze şi să fie în relaţie doar cu ea.

În fine, am studiat şi elaborat câteva direcţii pentru pihoterapeuţii care în viitor ar putea să o aibă de clientă pe “Ana”, pentru ca niciodată, până o mai fi lume şi cer, ea să nu mai ajungă în vreun cabinet unde, după ce şi-a strâns bruma ei de curaj, să se simtă neînţeleasă.    

Cartea încă tot nu am scris-o, pentru că acum am idei noi, pe care vreau să le explorez.  De exemplu, pentru lucrarea de disertaţie am elaborat un chestionar şi mărturiile celor care au răspuns au fost absolut fascinante. Aş vrea să strâng mult mai multe – 50 sau poate chiar 100 – ca să înţeleg mult mai bine. Aici chestionarul dacă vrei să răspunzi sau ştii pe cineva care ar vrea să îşi împărtăşească experienţa: persoanele care l-au completat au spus că simplul fapt de a reflecta la întrebările adresate a fost revelator.

Cercul Anelor

Mai mult, pentru că mă specializez în coaching şi în terapie de grup, aş vrea să creez un grup de susţinere pentru femei care se află acum sau s-au aflat în trecut în rolul “celeilalte”. Mi-ar plăcea să creăm o comunitate, un cerc ale Anelor. La vremea mea, de asta aş fi avut cea mai mare nevoie. De un grup cald şi blând, facilitat de o persoană care să fi avut o experienţă asemănătoare, dar care să aibă şi instrumente preferabil terapeutice care să ne însoţească. Am căutat în lung şi-n lat, peste nouă ţări şi nouă mări, şi nu am găsit acel grup. Aşa că mai întâi am devenit eu însămi persoana care ar putea facilita un astfel de grup, iar acum lansez o invitaţie în Univers (aici detalii).

Pentru ca viitoarea carte să spună o poveste colectivă, mai degrabă decât una individuală, şi pentru ca ea să fie un instrument de vindecare şi / sau dezvoltare, mai degrabă decât unul de “entertainment”.  

{Acest articol este scris de Mirela Oprea, asbolventă de psihologie şi ştiinţele educaţiei, consultant / advisor în schimbarea normelor sociale şi a comportamentului uman, coach certificat, psihoterapeut şi fondator al mişcării Dream Management. Mai multe despre Mirela: www.mirelaoprea.com. Dacă ai un mesaj pentru ea poţi să îi scrii la: [email protected].}

6 Comments

  • Wow, Mirela și eu sunt o Ană, dar am numit-o Femeie Specială, așa am ajuns sa scriu cartea Femei Speciale.
    Te imbratisez si iti multumesc pentru ideea de a crea un grup.

    Reply
  • Bună Mirela, îmi ești foarte dragă, te-am cunoscut personal și te sustin in tot ceea ce faci. Deci vreau să împart și povestea mea, poate va fi demnă pentru cartea ta.
    Suntem tineri, greșim însă cele mai mari greșeli sunt cele care credem noi însăși că sunt greșeli, poți greși dar să te simți in al nouălea cer fără a ezita să te gândești că nu e ok ceea ce faci… Câțiva ani in urmă cred ca 5 mai exact, am mers cu prietenii la o discotecă, eu fiind singură , m-am distrat aveam și un motiv de fericire… eram euforică și am și servit vin roșu… A fost o seara distractivă. Înainte să plec, lângă bar era un băiat înalt , cu un corp superb, blond cu ochi albaștri… era împreuna cu alți 2 băieți de fapt însă cel ce l-am observat a fost el. Nu știu cum că de la vin si de la emoții am si uitat ce și cum ne-am apropiat că deja vorbeam… i-am lăsat numărul meu de telefon. Nu a durat mai mult de 3 min conversația noastra si nu imi aminteam cum arătau prietenii lui decât cum arată el… Sincer nu am avut așa situații , cred că a fost o dragoste la prima vedere… de simpatizat, simpatizam poate pe cineva dar chiar să imi fure inima așa ușor era prima dată. A doua zi mi-a scris… am comunicat prin mesaje un pic atâta tot… am înțeles că era din alt oraș și era in apropiere de unde locuia sora mea. Chiar daca nu ii făceam des vizite surorii cred ca o data la 2/3 luni mergeam la ea. Așa că ne înțelesesem să ne vedem când voi merge la sora mea. Am ținut putin contactul căci a venit si ziua când ne-am întâlnit … A fost wow, era si mai frumos de cât imi aminteam și același lucru mi-a zis el. Ne-am ținut de mână, ne-am primblat într-un oras nou pentru mine, era la mijloc de unde stăteam practic. El cunoștea orasul așa că imi făcea ghid la tot ceea ce vedeam… Nu mi-a lăsat mâna pentru intregul timp ce ne-am primblat. Eram așa fericită imi plăcea de el la nebunie și mă simteam importantă din primul moment… Apoi am mers intr-un local la care a servit “vin roșu” … Atunci am observat că dacă msi intrau fete in local își arunca privirea la ele… Eu sunt o fire foarte glumeața și chiar i-am afirmat: “Ahhh, eu știu ce îți place! Pasiunea ta sunt femeile si mașinile! “
    El mi-a dat dreptate râzând. Mi-am dat seama imediat că el nu caută o relație serioasă chiar dacă mi-aș fi dorit. Tot ce povesteam despre mine și viața mea asculta cu atenție si chiar imi zicea că apreciază cum sunt. Ma privea atent si era foarte grijuliu. Ce să zic?! Trăiam din plin momentul…
    Apoi urma sa mergem la hotelul la care ne cazasem înainte, ne lăsasem doar lucrurile si apoi plecasem in oraș. Înainte să ajungem la mașină m-a sărutat. A fost un sărut atât de lung si provocator că noi in mijlocul străzii eram dispuși să ne dezbrăcăm. Dar nu nu am făcut-o. A fost o atracție si un sentiment unic, nu mi se mai întâmplase așa ceva. Greu însă am urcat in mașină… in drum spre hotel el a zărit un aparat automat unde se vindeau țigări și …
    A oprit si eu îl intreb ce vrea să facă?! El mi-a răspuns că merge să ia prezervative. Eu m-am panicat și i-am zis:” De ce crezi că va fi nevoie?! Uite că eu pot să nu mă simt să fac ceva?! De ce ești atât de sigur?!”
    El: “ Linisteste-te dacă nu te vei simți să o faci nu va fi nici o problemă. Eu doar le iau pentru siguranță .”
    Sincer imi venea să mă bag in pământ de rușine, eu nu sunt tipul de fată care se sărută la prima întâlnire nu încă să mă gândesc la altceva. Am mers la hotel ne-am acomodat și iarăși a început pasiunea , nu știu … eram in pat… ma dezbrăcat și ma sărutat peste tot… nu mai eram acolo . Uitasem de ce e corect și ce e greșit.
    Uitasem că eu așa ceva nu făceam …
    Am făcut dragoste fără să folosim prezervativul , cred că eram prea bine să ne gândim și la altceva. M-am simțit atât de bine și zic că a fost cea mai frumoasă greșeală din viața mea! Eu eram îndrăgostită lulea. Atât de iubită m-am simțit si atât de liniștită că nu pot să descriu. El dormea eu îl priveam, eram obosită însă nu vroiam să se termine acea noapte cu frica că nu îl voi mai vedea… Îl priveam in continuu… era perfect, ideal! Îmi ziceam in mine oare cum ar fi fost viața mea dacă nu l-aș fi cunoscut?! Chiar dacă simteam că nu poate fi ceva mai mult decât atât eu imi trăiam clipa.
    Mi-a zis că avea sa plece dimineața foarte devreme… nici nu l-am simțit când a plecat, după orele întregi ce l-am privit cum doarme, eram obosită.
    M-am trezit, am simțit o tristete profundă și parcă un pic folosită că ma lăsat singura așa … însă la ce am trăit ziceam că a meritat! Urma sa merg intr-o vacanța in altă țară și am trecut ușor peste! Am mers spre aeroport însă eu ca femeie străluceam, simteam că imi râdea inima și radiam de fericire! M-am simțit cea mai iubită femeie chiar dacă a fost de durată. Îmi scris foarte rar și eu pur si simplu răspundeam, vorbeam doar in general dacă suntem bine si atât. Însă in fiecare conversație reușea să imi facă complimente și să rămân cu zâmbetul pe buze chiar din puținul care mi-l oferea. Eu niciodată nu i-am scris prima, nu vroiam să simtă că m-am îndrăgostit , nu vroiam să îl sufoc să nu cumva să nu mai vrea să mă vadă. Niciodată nu l-am întrebat nimic personal sau ieșit din comun. Era simplu la noi, când ma cauta asta o dată la 10 zile sau chiar uneori la 20 zile… răspundeam. S-a întâmplat că după câteva luni bune să ne planificam o întâlnire… A fost minunat și la a doua și la a treia că a patr-a nu a mai existat! Între timp după prima întâlnire am “stolcherizat” pe internet și am descoperit ca are iubită, și că a avut-o tot timpul de când ne-am cunoscut … oricum am continuat să îl văd pentru că era prea greu sa renunț! Nu mă gândeam că eram o amantă căci el ma făcea să mă simt minunată de fiecare dată, chiar mă surprindea frumos chiar și cu dulciuri sau flori…nevorbind la cum era când era cu mine…Nu îmi pare rău că l-am făcut să își înșele iubita căci prima dată nu știam de ea, nu am fost geloasă pe ea căci cred că există motive pentru care stătea cu ea. Din obișnuință probabil… Da , întalnirile au fost numărate însă memorabile. De ce s-a terminat ?! Pentru că mă afecta emoțional și chiar dacă nu îi scriam mesaje il visam și ma gândeam mereu la el. Înainte să îi zic decizia mea finală care o analizam zi de zi…că nu ne văzusem de luni bune. Mi-a scris mesaj întrebând dacă sunt bine căci m-a visat nu prea bine… Da, a simțit și el că era sfârșitul nostru. I-am zis pur și simplu: “Îmi pare rău dar nu mai vreau să fiu amanta ta. Cred că va trebui să îți găsești alta.”
    Nu îmi amintesc ce a răspuns dar știu ca nu a insistat cu nimic… După ceva timp a întrebat dacă sunt bine că și-a amintit de mine… i-am zis ca sunt ok și așa s-a închis tot. Între timp mi-am schimbat numărul de telefon și am inceput un capitol nou din viața mea. Acum sunt căsătorită am un copil blond cu ochi albaștrii exact ca soțul meu! Iubesc 4 ochi albaștrii și mă bucur zilnic de ei! Am fost o Ană fericită pe moment… însă am ales să fiu o Elenă fericită toată viața.

    Reply
    • . Ori ce femeie trebuia sa isi dea seama ca un barbat asa nu e bun pentru casa si familie. Bine ca ai realizat

      Reply
  • The other woman, cum canta Nina Simone. De doua ori am fost in situatia asta. E interesant de discutat, nu ma regasesc in cele 3 tipologii mentionate. Pentru mine era nevoia de a avea ce nu e disponibil, de a seduce si de putere luata din asta, si mai era ca nu aveam responsabilitatea relatiei, angajamentul, eu nu puteam duce asta. E mult de povestit. Cred ca vin in grupul creat de tine. Mi se pare fascinanta si complexa tema si ds, cum zici, desi se intampla in fiecare zi, nu se vorbeste despre asta asumat.
    Succes in acest nou drum!

    Reply
  • A spune despre o soție a unui amant că este doar „mama copilului” înseamnă din partea „celeilalte femei” neasumare, încercare de eschivă, expediere a unui subiect dureros. În viața mea am avut un principiu: dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Este plină literatura și arta de amante celebre, căci bărbații dețin încă supremația în artă. Cel mai recent film, Jeanne du Barry, regizat însă de o femeie, de asemenea expediază personajul „soție”, având ea însăși un parcurs similar de amantă.
    Despre soțiile ajunse la spitalul de psihiatrie, care supraviețuiesc luând pastile cu pumnul, izbucnindu- le uneori câte un cancer, prin somatizarea durerii abisale, sau care chiar s-au sinucis pentru că li s-au prăbușit valorile, încrederea, stima de sine nu vorbește nimeni. De ce nu au glas aceste femei? Pentru că sunt prea devastate de suferință. Pentru că nu vor să dea satisfacție amantei. Pentru că urma de putere pe care o mai au o folosesc pentru a se aduna din cioburi. Și pentru că de partea cealaltă, nici soțul, nici amanta, nu vor cu niciun chip să își zgârie buba vinovăției, deși ea persistă în subconștient. Nimeni nu contestă că amanții pot experimenta timp de calitate împreună. Dar ce fel de oameni sunt aceia care își trăiesc extazul ignorând răul imens pe care îl produc? Soțiile sunt și ele ființe umane, nu sunt niște abstracții!

    Reply

Dă-i un răspuns lui Oana Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *