fbpx

Visul meu de a scrie

La cursul de Dream Management ne ocupăm de un singur lucru: reconectarea cu visurile noastre şi clarificarea lor. Una dintre temele de casă primite de participanţi este să scrie un eseu despre unul dintre visurile lor. Un Jurnal al Visului, o metodă pe care o clarific în detaliu în cartea ‘Dream Management’. Vă las în compania Ancăi şi a visului ei de a scrie.

De când știu că îmi doresc să scriu? Păi, dintotdeauna.

Sunt o cititoare avidă. Trăiesc înconjurată de cărți. Cărțile au texturi, mirosuri, uneori gust, eleganță sau dimpotrivă, stângăcie. Sunt prezente sub pat, în suflet, în baie. Îmi sunt îndrumătoare, prietene, uneori mă ceartă, alteori îmi zâmbesc complice. Le iubesc, dar în același timp ador să le posed, sunt bogăția mea. Un prieten apropiat, preot evanghelic, mi-a atras atenția asupra faptului că, atunci când doresc să mă răsfăț cu o carte și în același timp să mă conving că nu e foarte scumpă, o evaluez în pachete de țigări. Păi, e scumpă o carte ce costă cât 4 sau 5 pachete de țigări??? Cumpărată! În primul an când ne-am mutat în satul în care locuim, cineva m-a întrebat de ce nu încui casa când merg în sat să iau laptele. Păi, parte din averea mea e aici, de mâna cu mine, iar pentru restul, cărțile din casă, nu mă tem, nu vine nimeni să mi le ia cât timp sunt plecată.

M-a deranjat mult ce mi-a spus Florin Iaru, că scrisul este un act de egoism suprem, e teamă de moarte. Poate pentru că are dreptate, am decis să mă gândesc mai profund la asta mai târziu. Adică mi-am simplificat viața. Poate Iaru e nesigur pe el și spune așa tuturor că să gâtuie din fașă orice concurență. Da, e mai comod gândul ăsta!

Inamicul sunt eu, asta e clar. Ar fi convenabil să dau vină pe cineva, dar nu am pe cine. Primele idei despre un roman de aventuri le-am schițat în școală primară, în vacanță la bunici, într-un sat pe malul Mureșului. De atunci citeam mult, pe ascuns, la lumina lunii și visam la o lanternă a mea, să lumineze sub pătură. Părinții m-au îndrumat pe latura reală. Matematică, informatică, fizică. Cercuri, olimpiade. La programare am fost singura care în loc de coduri a scris o poveste, pe care alții au tradus-o în limbaj de programare. La școală eram bună la română, germană și engleză, dar nu am fost învățată să pun preț pe asta. Că deh, la olimpiada de fizică nu m-am calificat la faza națională. Și la română nu m-a încurajat nimeni să mă duc.

O singură dată am încercat să schimb macazul, era deja iarnă, clasa 12. Am spus că nu dau la științe economice, că vreau la germană-engleză. A fost prima dată când tatăl meu, inginer, a intervenit în viață mea. M-a convins că pentru a citi nu e nevoie de o facultate, dar în viață e nevoie de o meserie. La job, în multinațională, am refuzat prima promovare pentru că nu era pe parte creativă. Am preferat să aștept pe entry level până am ajuns la domeniul râvnit, marketing, singurul cu un dram de creativitate în industria automotive. Mai târziu, mi-am inventat joburile în domeniile în care am lucrat, eco-management, management cultural și social.

Dorința de a scrie m-a urmărit în timp. Am stabilit un deadline pentru a începe: momentul în care Maria va începe grădinița și ne vom muta în Sibiu, iar restul copiilor vor putea merge singuri la școală. Au intervenit întârzieri, probleme de sănătate. Acum izolarea. Îmi doresc să scriu ca job. Zilnic, cu liniște, concentrare, documentare. Aș dori să aloc pentru asta 4-6 ore pe zi, timp de 1 an, cu prelungire, în măsură în care consider că timpul a fost investit cu folos.

Singurul care mă poate susține deocamdată este Gabi. Și o face, din plin. Din păcate nu am păstrat legătura cu colegii de la creative writing, nu am un network, nu sunt activă în social media. Am nevoie de o singură resursă pe care știu să o gestionez bine: timp. Și liniște. Nu am obstacole reale, palpabile. Deci nici scuze. Afară de patru copii, de timpul și energia pe care le sug din mine. M-ar ajută să comunic cu oameni care activează în domeniul scrisului sau al cărților. Dar și mai mult m-ar ajută să încep, pur și simplu. Pe îndelete, nu pe furate.

Ce aș dori să scriu?

  • Proză scurtă – povestiri inspirate din viață
  • carte cu titlul Poștașul Florilor în care fiecare poveste să poarte un nume de floare, dar să nu este despre flori, ci despre întâmplări profunde, vesele sau triste, iar floarea să apară undeva ascunsă, cu tâlc.
  • Un ciclu de 4-5 române de aventură cu caracter historical fiction pentru preadolescenți. Acțiunea se desfășoară în România, în zone istorice, iar copiii găsesc răspunsuri la întrebări istorice. Povestea statuilor romane de pe fundul lacului Cinciș, inelul din fântâna castelului Huniazilor, cetatea dacică Salgo…. Poate am în minte modelul Ciresarilor?!?
  • Cărți de copii, însoțite de un software, un fel de carte personalizată, unde copilul poate fi eroul cărții. Cu pozele lui, nume, prieteni.
  • Istoria familiei extinse. Un puzzle în care fiecare, bunici, unchi, mătuși să scrie pentru următoarea generație orice cred că e important și doresc să nu se piardă în negura timpului, cu poze și scrisori. Despre război, comunism, revoluție, închisoare.

Da, dacă aș avea 6 luni de trăit, cred că în afară de timpul petrecut cu familia restrânsă, scrisul ar fi singurul lucru care ar merita făcut. Wow, mă mir și eu de puterea acestei afirmații!

Mi-ar plăcea să inspir oamenii, în special preadolescenții, să fie curioși, să citească, să viseze, să caute, să înțeleagă că istoria este strâns legată de cunoașterea de sine, că e minunat să descoperi ceva, dar adevăratul dar este drumul parcurs până acolo.

Unui copil de 5 ani i-aș spune atât: vrei să îți povestesc ceva frumos?

Mi-e teamă de eșec? Desigur. Dar depinde mult de cum definesc acest eșec. În cel mai rău caz, dacă fie nu reușesc să scriu mai nimic, fie nu reușesc să valorific ceea ce am scris, rămâne încercarea mea pentru familie, pentru copii și nepoți. Și atunci, cu gust amar, dar cu mulțumirea de a fi încercat, pot merge mai departe, spre următoarea etapă în viață, spre următorul vis.

Oare când devii scriitor? Când ai scris? Când ai publicat sau vândut? Când ai carte de vizită? Când te simți așa?

Parafrazând-o pe Barbara Sher, pe piatra funerară ar putea scrie undeva jos, cu litere mici: deși gătea mai tot timpul, rareori mâncarea gătită ajungea de la o zi la alta, DAR, în mijloc, cu litere buciadate în granit, doresc să scrie “decât” atât: Anca Popa, scriitoare.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *