fbpx

Untul de ouă şi şase întrebări

Acum 35 de ani, de Crăciun, în România lui Ceauşescu, am fost trimisă acasă de la spital, ca să mor.

Eram la bunici, în satul nostru din Munţii Apuseni, la tăierea porcului. Aşa cum se făcea în fiecare an, Mama (cum îi spuneam bunicii) a pus o oală mare-mare pe foc, ca să fiarbă caltaboşii. Când a luat-o de pe foc, aburindă şi plină de osânză topită, eu tocmai mă trezeam după somnicul de dupa-amiază. Mergeam binişor în picioare, dar era încă pe vremea cănd mergeam în picioare pe sub masă, fără să dau cu capul de tăblia ei. Cu somnicul încă în gene, m-am întâlnit cu oală şi până să mă prindă cineva în braţe, am căzut în ea. Hăinuţele s-au lipit de piele, pielea s-a dezintegrat în firele de bumbac şi durerea mi-a scos atâtea urlete din ţesuturile fumegânde încât mi-am pierdut vocea, cunoştinţa şi puterea.

M-au dus la spital. Pe drum, de frig, hăinuţele s-au întărit pe piele şi am ajuns la spital mai mult moartă decât vie. Când m-au văzut, medicii s-au îngrozit. Atât pentru viaţa mea, dar şi pentru viaţa lor. Politica de creştere a populaţiei în acei ani era tare serioasă. Ceauşescu decretase că populaţia României trebuia să ajungă la 30 de milioane de locuitori până în 2010. Avorturile erau interzise (ceea ce a dus la multe tragedii), oamenii erau încurajaţi pe toate căile – inclusiv retragerea de pe piaţă a prezervativelor şi altor metode de protecţie şi contracepţie – să se reproducă, familiile fără copii erau penalizate financiar, mamele cu mai mult de 4 copii erau ‘onorate’ ca ‘mame eroine’ şi erau date ca exemplu, iar fiecare copil mort în spital era o tragedie nu numai pentru familie, dar şi pentru cadrele medicale, pentru că nu se ştia niciodată cum se va desfăşura ancheta de investigaţie: uneori era nevoie de ţapi ispăşitori, de pedepse exemplare şi nu erau puţini medicii care plăteau cu ani grei de închisoare.

Medicii au făcut, aşadar, ce au putut, şi apoi s-au rugat. La bunul Dumnezeu şi de bunicii meu să mă ia acasă, ca moartea mea să nu îi nenorocească. Miloşi şi oameni ai timpurilor lor, bunicii m-au luat acasă, pentru că au înţeles că şi dacă mă lăsau, nu m-ar fi salvat, spitalul fiind lipsit de cele mai elementare posibilităţi de intervenţie.

Ajunşi acasă, au convocat un fel de consiliu al bătrânilor. Din vorbă în vorbă şi din lacrimă în lacrimă, şi-au amintit că moşii şi strămoşii lor tratau arsurile cu unt de ouă: un fel de cremă făcută din gălbenuşuri. Din 20 de gălbenuşuri frecate bine-bine abia dăca se obţinea un vârf de linguriţă de cremă cu care mă dădeau pe corpul ars. Sute de ouă s-au dus aşa şi ăla a fost un an în care nimeni din sat nu a făcut prăjituri de Crăciun, pentru că ouăle deveniseră ingrediente esenţiale pentru ceva mai important.

Pe rănile deschise nu suportam haine, aşă că în casă trebuia să fie o temperatură constantă de 25-26 de grade. Lemnele s-au terminat în curând, ale noastre şi ale tuturor vecinilor şi când nu au mai fost, băieţii din sat s-au dus la pădure să mai taie altele.

Nu ştiu cum am supravieţuit, dar am supravieţuit şi în mod miraculos nu am absolut nici o cicatrice, ba mă mai şi mândresc cu o piele catifelată. Şi nu numai.

Mă mândresc de înţelepciunea bunicilor care nu s-au dat bătuţi, de unchii şi mătuşile care m-au îngrijit cu nemăsurată răbdare, de vecinii care au făcut tot ce au putut, de preotul care s-a rugat neîncetat cu toţi enoriaşii lui până am fost în-afara pericolului, de vitejia mea proprie, o ţâră de copil, care a înţeles că viaţa nu e gratis şi ca uneori ea trebuie convinsă cu durere şi jertfă să stea la tine.

Acu’ sunt mare, sănătoasă şi tristă pentru victimele dezastrului. Fratele meu putea fi acolo şi primul gând a fost spre el. ‘Ce ai fă? Eu sunt la Sibiu’, a fost răspunsul lui şi am respirat.

În familia mea s-au luat o serie de decizii. Nu doar că nu s-a mai pus vreodată vreo oală pe podea, dar nici măcar ibrice nu au mai fost lăsate în locuri nepotrivite. Bunicul a devenit mai autoritar şi era destul să ridice o sprânceană ca bunica să sară ca arsă să vadă ce e cu mine. Dar ce o să fie cu noi acum?

  1. Cine se va sigura în societatea noastră că oalele nu se mai pun pe podea?
  2. Cine va ridica o sprânceană cu destulă autoritate pentru ca ibricele să stea la locul lor, după ce am făcut în aşa fel încât nimănui nu îi mai trece prin cap sa puna oale pe podea?
  3. Cine o să se asigure că oamenii nu trebuie să fie trimişi să moară acasă dacă li se întâmplă ceva rău?
  4. Cum ne asigurăm că lucrăm împreună, ca oameni cumsecade ce suntem, în loc să pierdem vremea cu hate speech şi acuzaţii reciproce?
  5. Cum ne asigurăm că nu pornim la vânătoare de ţapi ispăşitori, ci la intervenţii prin care e suficientă o ridicare din sprânceană ca să salvăm vieţi omeneşti?
  6. Cum ne asigurăm că fiecare ne facem datoria pentru cei care suferă acum şi cei care ar putea să sufere în vittor dacă nimic nu se schimbă, pe baza principiului: ‘Aşa să ne ajute Dumnezeu!’?

4 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *