fbpx

Protecţia copilului – o prioritate pentru politica română de cooperare pentru dezvoltare

Photo: hanitles / flickr
Photo: hanitles / flickr

În anul 1990 în România exista o reţea de sute de ‘orfelinate’[1] care adăposteau peste 100.000 de copii abandonaţi de părinţii lor. În multe cazuri, aceşti părinţi erau încurajaţi chiar de angajaţii acestor instituţii să creadă că viaţa copilului lor va fi mai bună la ‘casa de copii’. Un panou de propagandă de dinainte de 1989 (folosit până la finele anilor ’90) arăta o tânără mamă cu un copil în faşă, care ajunge la ‘Leagănul’[2] pentru copii din Cluj-Napoca, unde e întâmpinată de o altă tânără, îmbrăcată în halat alb, care primeşte copilul şi îl aşează într-un pătuţ alături de un alt copil. Un alt cadru al acestui panou arată câteva fotografii din activitatea ‘Leagănului’, cu copii drăgălaşi, sănătoşi, fericiţi. Apoi, într-un al treilea cadru, aceeaşi mama revine la Leagăn, de unde ia copilul acum măricel, de 3-4 ani, de la aceeaşi doamnă în alb. Mesajul era clar: aici e un loc sigur, unde părinţii îşi pot lăsa copiii ‘la creştere’.

Diferenţa dintre realitate şi propagandă era însă izbitoare. Intrate în ‘orfelinate’ la începutul lui 1990, camerele de luat vederi ale televiziunilor din ţările vestice au expus adevărata lume din spatele panoului de propagandă: copii slabi, aproape goi, tremurând în camere neîncălzite, înfometaţi, tunşi la zero, cu priviri hăituite. ‘Copiii lui Ceauşescu’ au erupt pe ecranele tuturor ţărilor dezvoltate, în casele oamenilor care, impresionaţi de această tragedie umană, au început să trimită ‘ajutoare’ şi mai mult, au început să ceară propriilor guverne să dezvolte programe de asistenţă care să ajute România să găsească soluţii mai bune pentru aceşti copii.

În 1997 cu un puternic sprijin internaţional, România a demarat reforma sistemului de protecţie a copilului, acordând o atenţie deosebită procesului de ‘dezinstituţionalizare’, care presupunea închiderea centrelor de plasament şi identificarea de soluţii de îngrijire alternativă pentru copiii din ele: reintegrarea în familia de origine în acele cazuri în care acest lucru era posibil, asistenţa maternală, plasarea în centre mici de tip familial, adopţie, etc.

Procesul de dezinstituţionalizare nu a fost lipist de dificultăţi şi întreaga reformă a sistemului de protecţie a copilului a fost profund dezbătută şi chiar politizată. Comisia Europeană a avut o poziţie fermă în aceasta privinţă: reforma sistemului de protecţie a copilului a devenit una din condiţiile sine qua non pentru aderarea României la Uniunea Europeană[3]. Oficiali europeni de cel mai înalt nivel s-au exprimat fără echivoc, uneori dur, în acest sens. Protecţia copilului a fost nelipsită din rapoartele de progres care evaluau felul în care România îndeplinea condiţiile de aderare. Uniunea Europeană, alături de alţi donatori internaţionali, a finanţat şi sprijinit România pentru a lua o serie de măsuri care au făcut posibilă o poveste de succes. Crearea unei agenţii naţionale în subordinea directă a Primului Ministru, descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, realizarea unui plan pentru închiderea fiecărei instituţii de tip rezidenţial (centru de plasament) sau dezvoltarea de capacităţi (umane și de infrastructură) pentru crearea de servicii alternative pentru copii, au fost elementele principale ale unui plan comun realizat de Guvernul României și la care au contribuit toți actorii interesați: ONG-uri, donator, organizații internaționale.

Nu toţi copiii au putut fi dezinstituţionalizaţi[4] şi poveștile celor rămași în urmă sunt mărturii cutremurătoare ale unei realități care nu ar trebui să se mai repete nicăieri, niciodată. Copiii din România se confruntă în continuare cu multe (alte) dificultăţi. Nimeni nu neagă că mai sunt încă multe de făcut. Însă nimeni nu poate nega nici faptul că experienţa României în domeniul dezinstituţionalizării e probabil una din cele mai importante din regiune şi poate chiar din întreaga lume. O experienţă valoroasă, din care alte ţări ar putea să înveţe, dacă România ar dori să îşi promoveze experienţa într-un mod care să faciliteze acest proces de învăţare.

România ca stat membru al UE, e acum stat donator de asistenţă oficială pentru dezvoltare: resurse de la bugetul de stat care pot fi folosite pentru a susţine programe de dezvoltare ale ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi pentru a aduce ţării noastre beneficii (ex. de imagine) care pot poziţiona România în rândul ţărilor care au expertiză și influenţă. Protecţia copilului ar putea să fie unul dintre domeniile prioritare pentru asistenţa oficială pentru dezvoltare, dar şi un domeniu care să fie mai activ asumat de diplomaţia românească în general.

De ce protecţia copilului ar putea fi domeniul prioritar pentru România ca stat donator? Iată doar cinci motive:

  1. România ar putea valorifica determinarea politică și profesională cu care a rezolvat o problemă pentru care a avut o imagine profund negativă până recent.
  2. Protecţia copilului e un domeniu ne-controversat (deci fără riscuri pentru donator): toţi factorii de decizie din toate ţările sunt de acord că ocrotirea noilor generaţii este foarte importantă în asigurarea unei dezvoltări socio-economice durabile.
  3. Aşa cum arăta USAID (Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională), pornind de la experienţa dobândită chiar în ţara noastră[5], programele de dezvoltare a serviciilor pentru copii au ca efect întărirea democraţiei la nivel local.
  4. Organizaţiilor ne-guvernamentale din România sunt pregătite să îşi asume sistematizarea şi transferul experienţei noastre, într-un context în care transferul experienţei de tranziţie este o preocupare la nivel europen[6], România putând astfel să fie un deschizător de drumuri.
  5. Există susţinere publică: nu mai puţin de 1300 de experţi (inclusiv o serie de parlamentari români şi europeni) au semnat petiţia ChildPact[7] pentru crearea unui mecanism regional de cooperare în domeniul protecţiei copilului[8].

Ce se poate face pentru ca ‘exportul’ de experienţă românească în acest domeniu să fie posibil?

  1. România ar trebui să fie mai activă în cadrul instrumentelor UE care pun la dispoziţie experţi pentru reformele sociale din ţările în curs de dezvoltare (ex. SOCIEUX – Social Protection European Union Expertise in Development Cooperation). Experţii români ar trebui să fie mai bine reprezentaţi în cadrul acestor instrumente.
  2. România ar trebui să susţină iniţiativa organizaţiilor ne-guvernamentale din regiunea extinsă a Mării Negre, pentru a se crea un mecanism regional de cooperare în domeniul protecţiei copilului, prin care experienţa în domeniu să poată fi împărtăşită la nivel: inter-guvernamental, inter-parlamentar, academic şi al societăţii civile.
  3. România ar trebui sa acţioneze în baza Recomandării Adunării General OCEMN 127/2012[9] care încurajează Statele Membre să dezvolte cooperarea în domeniul protecţiei copilului, prin crearea unui fond regional pentru copii. Acest fond ar putea fi similar cu European Endowment for Democracy propus de Polonia. Un prim pas ar putea fi crearea, în cadrul OCEMN, a unui grup de lucru în domeniul protecţiei copilului.
  4. România ar trebui să fie o voce mai activă în dezbaterile pe această temă la nivel european, propunând instrumente inovative de protecţie a copilului, între care un portofoliu distinct pe protectia copiilor a unui viitor Comisar European precum si o Agenţie europeană pentru copii, inovare şi incluziune sociala[10].
  5. România ar trebui să continue reforma sistemului de protecţia copilului, astfel încât vocea sa să poată să fie credibilă. În lipsa unui Minister pentru copii (aşa cum există în Suedia), reluarea activităţii Agenţiei naţionale pentru protecţia copilului ar putea să fie un bun punct de (re)pornire.

În curând vom aniversa 25 de ani de când România era în atenția opiniei publice internaționale pentru modul inacceptabil în care își trata copiii. Depinde numai de noi dacă vom aniversa cu capul sus sau nu.

 

Mirela Oprea este Senior Liaison Manager în cadrul biroului pentru Europa de Est şi Orientul Mijlociu al World Vision International şi Secretar General al ChildPact. Mirela este doctor în dezvoltare internaţională şi a fost preşedinte al ARCADIA (Romanian Association for International Cooperation and Development). Părerile exprimate în acest articol reprezintă opiniile personale ale autoarei şi nu angajează în niciun fel instituţiile cu care aceasta este asociată.



[1] Ghilimelele sunt necesare pentru că, deşi cunoscute sub acest nume de către publicul larg, în ‘orfelinate’ majoritatea copiilor nu erau orfani, ci doar abandonaţi, sau ‘plasaţi’ acolo de părinţii lor. De altfel, într-o etapă ulterioară, denumirea acestor instituţii a fost schimbată în ‘centru de plasament’.

[2] Instituţie unde erau plasaţi copiii de 0-3 ani. După această vârstă copiii erau trimişi în centre pentru copii de vârstă preşcolară, apoi în centrul pentru şcolari, etc. Acest periplu prin diverse instituţii avea loc fără consultarea copiilor sau a familiilor acestora.

[3] Despre felul in care procesul de aderare la Uniunea Europeană a influenţat reforma sistemului de protecţie a copilului în România şi lecţiile care pot fi desprinse pentru alte ţări din regiune: Jocelyn Penner Hall,  ‘Welcoming Europe’s Youngest. How the Eu Accession Process Transformed Child Protection in Romania. Lessons for Current EU Enlargement and Neighbourhood Policies to Increase the Impact of Child Protection Reform in the Region’, disponibil la: http://wvi.org/europe/publication/welcoming-europes-youngest.

[4] În prezent mai există aproximativ 19.000 de copii care trăiesc în instituţii, însă condiţiile lor de viaţă sunt mult îmbunătăţite şi nimeni nu mai încurajează azi abandonul copiilor.

[5] Lucia Correll, Dana Buzducea, and Tim Correll, The Job that Remains: An Overview of USAID Child Welfare Reform Efforts In Europe & Eurasia, disponibil la: http://transition.usaid.gov/locations/europe_eurasia/dem_gov/docs/the_job_that_remains_final_092209.pdf

[6] Opinion of the European Economic and Social Committee on Sustainable change in transition societies, Rapporteur: Mr Andris Gobiņš, Brussels, October 16, 2013.

[7] ChildPact – the Regional Coalition for Child Protection in the Wider Black Sea Area. ChildPact 600 de organizaţii non-guvernamentale care lucrează cu 500.000 de copii vulnerabili din: Albania, Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina, Georgia, Kosovo*, Republica Moldova, România, Serbia. ChildPact este în curs de a fi înfiinţată cu personalitate juridică la Bucureşti. Mai multe informaţii: www.childpact.org.

[8] Această petiţie poate fi consultată şi semnată pe site-ul ChildPact: http://www.childpact.org/sign-our-petition/.

[9] OCEMN – Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră. Recomandarea este disponibilă la: http://www.childpact.org/?s=Recommendation.

2 Comments

  • Penibil si jenant! Pe langa faptul ca este o mistificare ingrozitoare a realitatii, stimata doamna expert. Reprezentati societatea civila? Ma indoiesc.

    Reply
  • @ doamna Turza: imi pare rau sa raspund asa de tarziu – am observat doar acum comentariul dvs.

    Dupa cum am mentionat in finalul articolului: ”Părerile exprimate în acest articol reprezintă opiniile personale ale autoarei şi nu angajează în niciun fel instituţiile cu care aceasta este asociată”. Aceasta inseamna ca desi lucrez de multi ani in diferite organizatii ale societatii civile, nu am pretentia de a o reprezenta in acest blog, care este unul de idei si reflectii personale. Deci ati procedat bine indoindu-va.

    In ce il priveste pe ‘penibil si jenant’, ma tem ca in lipsa argumentelor dvs. nu pot sa comentez.

    Cu consideratie pentru munca dumneavoastra,

    M.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *