O dilemă: România: necro- sau multi- pola/ră?

Acum ceva vreme Dilema Veche publica un articol al profesorului Dorel Dumitru Chiriţescu: ‚Căile neştiute ale banilor’ despre cauzele sărăciei extreme din unele ţări şi impactul pe care îl au politicile ţărilor bogate asupra celor în curs de dezvoltare şi am rămas cu… o dilemă. Autorul ne spune că ‚Pînă la urmă, statele în curs de dezvoltare, printre care şi România, se află sub o dublă şi nemeritată presiune, generată de necesitatea integrării pe pieţe şi de volatilitatea banilor’.

Dilema mea e în legătură cu acest ‚printre-care-şi-România’. Pe vremea când lumea era bine împărţită in Lumea întâi (ţările capitaliste), Lumea a doua (ţările socialiste) şi Lumea a treia (ţări aşa-zis ‚în curs de dezvoltare’), era de la sine înţeles că România era ţară din Lumea a doua până când… până când tovarăşul Nicolae Ceauşescu a decis să încurce puţin lucrurile şi să declare în anul 1972 că România este un fel de hibrid: o ţară socialistă în curs de dezvoltare. Celor de pe toate meridianele lumii care au ridicat din sprânceană, le-a răspuns argumentând viguros că sistemul politic al unei ţări nu depinde de gradul de dezvoltare economică, aşa încât o ţară socialistă putea foarte bine să fie şi în curs de dezvoltare în acelaşi timp. In anii următori România a investit multe resurse pentru a-şi demonstra apartenenţa la grupul ţărilor în curs de dezvoltare, inclusiv prin acordarea de ‚asistenţă ştiinţifică, diplomatică şi materială’ (ca să citez din memorie din sursele vremii) şi prin aderarea, în 1976, la G77 – Grupul celor 77, o coaliţie de ţări exclusiv în curs de dezvoltare.

România a stat pe lista G77 până în 2007, când a devenit stat membru UE şi… stat donator de asistenţă oficială pentru dezvoltare. Poate că puţini concetăţeni ştiu că din 2007, ca toate celelalte noi State Membre UE, România alocă – mai mult sau mai puţin eficient, că doar încurcate sunt căile dezvoltării internaţionale – resurse publice pentru dezvoltarea altor ţări. Uniunea Europeană foloseşte orice ocazie pentru a se mândri cu faptul că este cel mai important donator al lumii, 56% din asistenţa oficială pentru dezvoltare plecând de pe acest continent. Suma pe care, anual, România o raportează ca fiind destintată asistenţei oficiale pentru dezvoltare variază între 80-100 milioane de EUR, ceea ce reprezintă cam 0.007% din PIB, faţă de 0.33% din PIB cât ar trebui să ajungem să donăm până în 2015 (conform angajamentelor luate o dată cu aderarea la UE). În 2010 preşedintele Băsescu, în vizita sa oficială la Chişinău, promitea Republicii Moldova o finanţare de 100 de milioane de EUR pe patru ani. Aceste fonduri, ce urmau a fi implementate prin Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, ar fi transformat România în unul dintre cei mai importanţi donatori prezenţi în Republica Moldova.

Este adevărat că dincolo de statutul său de Stat Membru UE şi donator internaţional, România are încă propriile sale probleme de dezvoltare. In clasamentul HDI 2010 (Human Development Index), România este poziţionată pe locul 50 din 168, înconjurată de Kuwait, Letonia şi Muntenegru (locurile 47, 48, 49 respectiv) şi Croaţia, Uruguay şi Libia (locurile 51, 52 şi 53 respectiv). Acest loc este încadrat la ‚dezvoltare umană înaltă’ (locul 8 în cadrul acestei grupe), la o distanţă considerabilă de cei care se află în grupele de ‚dezvoltare umană medie’ (ţări precum Gabon, Honduras, Congo…) sau ‚dezvoltare umană joasă’ (Uganda, Burkina Faso, Liberia…). Desigur, România este întrecută de ţări precum Norvegia, Italia şi Germania care fac parte din grupa celor cu dezvoltare umană foarte înaltă.

In cadrul grupei din care face parte (dezvoltare umană înaltă), România este colegă cu Rusia (locul 65), Turcia (locul 83), Brazilia (locul 73) şi Venezuela (locul 75) care sunt considerate economii şi chiar puteri globale re/emergente (China face şi ea parte din această categorie de puteri emergente, însă se află încă în grupa celor cu dezvoltare umană medie, pe locul 89 în clasament). Aceste ţări nu se sfiesc să îşi reclame importanţa globală şi un loc în capul mesei naţiunilor, în ton cu Robert Zoellick, al unsprezecelea Preşedinte al Băncii Mondiale care, într-un discurs din aprilie 2010, a arătat că ‚Lumea a treia a murit şi acum trăim într-o lume multipolară’.

Poate că România nu se poate compara cu ţări îndrăzneţe precum Brazilia, Venezuela şi Turcia, ca să nu mai amintim de Rusia sau China. Insă o întrebare esnţială e: România doreşte să rămână în necropola Lumii a treia populată de ţările aşa-zis ‚în curs de dezvoltare’ sau să păşească – fie şi timid şi stângaci la început – în lumea multipolară care se construieşte în jurul nostru?

E o dilemă importantă, zic eu, pentru că în funcţie de răspuns, discursul public se va contura… ori aşa, ori altminteri, vorba Dilemei Vechi.