Moş Nicolae? Un cărpănos! Veni-i-ar gâlci!
Ieri am fost reprezentanta doamnelor care s-au întâlnit cu Moş Nicolae, cel căruia îi dă mâna să fie generos, că vine doar o dată pe an şi şi atunci stă puţin. Măcar de-ar sta două–trei luni, o jumătate de an, să simţim şi noi ceva de capul lui. Dar nu! Moş Nicolae ăsta, al naibii de cărpănos ce e el şi tot neamul lui, fir-ar el al hăluia de pehlivan, duce-s-ar pe pustii, veni-ar gâlci şi numele, călca-i-ar pardonu’, el vine numai o dată pe an!
Dar noroc, cum zic, de providenţiala întâlnire, pentru că altfel cinci copii din satul C.M., judeţul Argeş, ar fi rămas fără cadouri. Unii dintre ei oricum au cam rămas aşa, că n-a ştiut bine Moşul Cărpănosul cum să facă mai bine. Dar să încep cu începutul.
Am ajuns pe la prânz. La soarele blând de toamnă lungă se încălzeau o liotă de câini şi pisici şi se înfoiau în pene câţiva curcani. Casa Mădălinei era şi ea bucuroasă, deşi cam ruşinoasă, pentru că încă e sumar învelită pe la exterior şi n-ar vrea săraca să mai stea mult aşa.
După o primă oprire la Mădălina şi cei doi copii ai ei, am trecut la familia Cristinei. O frumoasă cu păr negru tăciune, cu riduri de prea grea tinereţe, cu mâini de pianistă fără noroc, cu ochi verzi, cu 32 de ani prin viaţă şi cu cinci copii: Miruna (2 ani şi 7 luni), Ionuţ (7 ani), Sidonia (9 ani), Marian (11 ani) şi Vili (13).
Am stat o vreme aşa în soare, cu diverse poveşti, înaintea căsuţei lor din chirpici cu o singură cameră. Noi nedorind să intrăm neinvitate, oamenii temându-se ca modestia casei lor să nu ofenseze oaspeţii veniţi cu maşina de la Bucureşti. Dar umorul ajută.
– Vai, dar ce păr negru frumos aveţi, doamna Cristina! Ca tăciunele. Dar cum au ieşit copiii aşa blonduţi, că parcă nici domnul Cătălin nu are profil de suedez?
– Da, da, o soră de-a mea este blondă, doamna Mirela. Nu ştiu cum au ieşit copiii ăştia. Niciunul nu are păr negru ca mine şi nici ochi albaştrii ca tatăl lor. Au toţi ochi verzi sau căprui, ba Miruna şi Sidonia mai sunt şi blonde.
– Sidonia, dar ce păr lung ai tu! Şi frumos. Dar cine ţi-l piaptănă? Te descurci singură?
Sidonia, sfioasă, ne spune ceva cu ochii-n pământ.
– Sidonia, dar ce te uiţi tu în pământ aşa, că doar nu te-aştepţi să iasă vreun şarpe de acolo să te înghită? Şi dă-i şi bagă glume despre şarpele imaginar care ar putea să iasă din pământ, dar noroc cu copiii vigilenţi care îi păzesc pe adulţi de aşa eventuală nenorocire.
După un timp aşa, gazdele noastre au căpătat curajul de a ne invita în căsuţă, să stăm la mai multe glume şi poveşti.
– Da, şi ştiţi, Marian pare el aşa blând, dar pe el îl mai apucă aşa câte o nervozitate. Că de când s-a ars el, de era mic, cu apă şi l-am dus la spital şi mi-au spus doctorii că nu îmi garantează că mai trăieşte, dar uite că avut zile copilul. Ia arată Marian, cicatricea la doamne.
– A, dar staţi să vedeţi ce am păţit eu însămi. Când eram mică am căzut în oala în care bunicii mei fierseseră caltaboşii după taiatului porcului. Şi pe mine m-au dus la spital şi tot aşa au zis doctorii că nu ştiu dacă mă pot salva şi aşa că m-au trimis acasă ca să nu îi bage pe ei la Miliţie, că atunci era foarte grav dacă mureau copiii la spital.
– Da, şi că aţi pomenit de suedezi, de la noi pleacă foarte mulţi la cerşit în Suedia. Câştigă bine acolo, stau o vreme şi vine apoi acasă. Dar eu nu am vrut să meargă şi bărbatul meu, că eu cum fac cu toţi copiii? Eu merg în fiecare zi cu Miruna la Bucureşti, stau doamnă cu ea la cerşit, ce să fac, dacă n-avem nimic? Uite, eu am cinci clase, dar bărbatul meu niciuna. Nu ştim doamnă, nu ştim şi atunci la patroni care am mai lucrat nu am putut. Că te ţine o lună şi după aia te aruncă. Eu am mai fost la doamne la curăţenie. Mai mergeam la Piteşti la o doamnă. Este tren dimineaţa la 8. Dar doamna nu m-a mai sunat. Eu ştiu să dau cu aspiratorul, să şterg praf, să spăl geamuri, să fac ce trebuie.
– E greu doamnă la cerşit. Acum mai ales că începe şi copiii cu colindatul ăsta. Că azi dacă nu veneaţi dumneavoastră mergeam şi noi la colindat, dar dacă am auzit că veniţi, am vrut să stau să vă cunosc şi eu, că mi-au tot zis copiii de dumneavoastră. Aş fi mers azi cu Vili, cu Sidonia şi cu Marian. Să câştigăm şi noi ceva, că dacă nu câştigăm nu mâncăm, aici aşa e.
– Aici în camera asta dormim cu toţii. Eu în patul ăsta cu fetiţele, băieţii în patul ăstalalt, iar tata pe salteaua aia din colţ, pe jos. N-avem posibilitate, doamnă. Ne-a ajutat nişte cineva să începem o casă, aţi văzut, dar a venit criza şi domnii nu a mai putut nici ei să ne ajute şi am rămas aşa.
– Deci Vili tu vrei să termini clasa a opta şi apoi să te faci mecanic auto. Păi asta e foarte bine, o meserie ca lumea.
– Da doamnă, zice că se câştigă, asta aş vrea, dar să văd dacă reuşesc, că ar trebui să merg la Piteşti şi acolo nu ştiu unde aş putea să stau şi cum să fac. Dar dacă aş putea să fac cumva, ar fi cel mai bine pentru mine. După aia poate aş putea cumva să îi ajut şi pe ăştia mici.
– Măi Ionuţ dragă, da’ ce pupici buni ai tu! Vaaaai, dar ia mai dă-mi un pupic. Că io aşa pupici buni n-am mai primit de la nimeni. Da’ ia hai dă-mi-l mai apăsat, aşa cu ţoc. Un pupic cu ţoc, să se audă până la vecini. Da’ o îmbrăţişare îmi dai tu mie? Că dacă ai tu aşa pupici buni cu siguranţă că îmbrăţişările tale îs ceva ieşit din comun?
– Da, doamnă, Ionuţ e mai rău aşa, mai arţăgos, îi bate pe toţi copiii, că şi copiii râde de el, că stâlceşte cuvintele şi lui îi e ciudă. Eu am fost cu el la doctor şi mi-a zis să mergem la logoped. Şi am fost o dată, doamnă, dar e tocmai la Târgovişte. Păi noi n-avem bani doamnă de drum şi ce mai trebuie.
La o vreme am început să despachetăm din cadourile trimise, mai ales incaltamintea, pentru ca la copiii saraci asta e cel mai dorit cadou. Celelalte cadouri (haine, alimente, dulciuri) nu le-am despachetat impreuna: am ezitat sa intram prea mult in intimitatea unei bucurii. Şi moşul ăsta, cum zic, e bătrân rău şi uituc. Nu a avut toate numerele care trebuiau. Ionuţ şi Miruna au fost cei mai norocoşi: pentru ei au fost cizmuliţe bune în traista moşului. M-am uitat rugător către Vili, Marian şi Sidonia:
– De data asta au mai norocoşi copiii mai mici, dar nu se ştie, poate data viitoare sunteţi mai norocoşi voi.
– Da, doamnă, bine că au ei. Că Ionuţ nu mai putea merge la grădiniţă, ca nu mai avea ghete. Deci la el trebuia oricum. Şi Miruna acolo la Bucureşti… în fiecare zi. Şi noi am fost când eram mai mici şi ştim cum e. Mai bine că a venit la ei. Noi suntem mai mari…
Nod în gât… Vorbe după priviri umede.
La plecare ne-am strâns cu toţii mâinile şi ne-am îmbrăţişat cu drag.
– Bine, Ionuţ, deci noi ne vedem marţi la Bucureşti. Că tu eşti aşa un copil bunuţ şi blânduţ şi frumuşel. Şi eu am o prietenă tare bunuţă şi frumuşică aşa ca tine. Pe care o cheamă Melania şi pe care eu tare aş vrea să o cunoşti să vorbeşti un pic cu ea. Să vezi ce jocuri frumoase ştie ea. Jocuri pentru copii aşa ca tine, care mai inventează câte un cuvânt două, din când în când. Iar apoi o să mergi şi tu la şcoală de la toamnă.
N-am petrecut mult timp împreună, dar a fost un timp în care lumea s-a oprit puţintel din vârtejul ei. Cât să mă gândesc ce sper eu pentru fiecare dintre aceşti copii.
Sper ca Vili să ajungă mecanic auto, asa cum îşi doreşte. Pentru asta aş vrea să îi fac cunoştinţă cu un mecanic auto, cel mai meseriaş mecanic auto, sau cum o fi, numai să fie unul care îşi iubeşte meseria, care să îi spună şi apoi să îi şi arate băiatului ce înseamnă să fii mecanic auto.
Sper ca Ionuţ nu doar să îşi depăşească defectul de vorbire, dar şi să ajungă cel mai fermecător povestaş, un public speaker desăvârşit, care să ne emoţioneze prin povestea vieţii lui, începute ca mic cerşetor. Pentru asta el o să înceapă să facă dicţie cu cea mai cusurgioaică care se există în ale dicţiei în România şi aş vrea ca pe viitor să aibă toate cizmuliţele necesare pentru a merge la grădiniţă şi apoi la şcoală.
Sper ca Marian să îşi vindece arsurile sufleteşti, pentru că are multe. Pentru asta mi-aş dori ca el să aibă multe cărţi şi să aibă pe cineva care să îl înveţe să le citească, pentru că în cărţi copiii îşi găsesc medicamente sufleteşti cum noi nici nu bănuim.
Sper ca pe Miruna, dacă o vedeţi la metrou cu mama ei, să nu o alungaţi şi sper ca din toamnă ea să poată să meargă la grădiniţă. Dar pentru asta e nevoie ca mama ei să găsească altă modalitate de a căştiga traiul zilnic. Pentru asta ar fi nevoie ca doamnele care au nevoie de curăţenie să o cheme pe la ele.
Sper ca Sidonia să înveţe să privească nu numai oamenii, dar şi viaţa în faţă. Pentru asta am avea nevoie de o domnişoară care să îi fie Sidoniei model. Un fel de soră mai mare, care din când în când să petreacă timp cu Sidonia, să o ducă poate la un film, poate la o piesă de teatru, poate la un concert, poate la o lansare de carte, poate la o petrecere unde să cunoască un băiat care nu se va aştepta de la ea să meargă la cerşit cu pruncii.
****************************
Astea dacă s-ar întâmpla, tare recunoscătoare ţi-aş fi Moşule. Şi mi-aş cere iertare de la tine că te-am obidit. Dar dacă continui cu apucăturile astea ale tale, apoi să ştii de la mine că eu una n-am să te mai aştept, ok? Şi vezi cum faci şi cu casa aia… că dacă vrei să te aştept la anul, cam ăsta ar fi planul!
Lasă un răspuns