Dezastrul din educație este mai mare decât arată testele PISA

Ieri s-a vorbit mult despre rezultatele de la PISA. Lumea îngrozită de procentul mare (44%) de analfabeţi funcțional din România. Eu aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că dezastrul e mult mai mare. Testele PISA sunt, fireşte, aplicate în şcoli. Dar ce să vezi, că un număr enorm de copii din România NU sunt în şcoli. Rata “abandonului” şcolar a fost, anul trecut, de 16%! Desigur, mai sunt şi copiii cu dizabilităţi intelectuale care nu ar performa la aceste teste din motive obiective. Prin urmare, cred că adevăratul procent este… cam cât să fie? 50%? 50 şi un pic?

Doamna ministru al Educaţiei nu este îngrijorată şi nu o să comentez asta. Înţeleg că domnia sa provine de la un liceu de elită din Bucureşti, aşa că poate de acolo lucrurile se văd altfel. Dar cu excepţia doamnei ministru, mulţi dintre noi am venit cu idei de soluţii.

În ce mă priveşte, eu sunt pesimistă la faza de soluţii. Acest dezastru a fost creat (da, a fost creat: nu e o calamitate naturală care ne loveşte din senin), în fix 30 de ani, prin urmare cam tot atât ar putea să ne ia ca să ne revenim, dacă nu se întâmplă o minune. Şi anume minunea ca noi să înţelegem şi să acceptăm că aceasta e o situaţie de urgenţă SOCIO-educaţională şi nu doar educaţională. Prin urmare, soluţiile trebuie să fie de o complexitate de care eu nu cred că suntem acum în stare. De exemplu:

1. Fireşte că elevii nu performează, pentru că unul din trei trăieşte în sărăcie. Asta înseamnă că la şcoală vin flămânzi, uzi la picioare (iarna şi atunci când plouă), istoviţi după muncile pe care le fac în gospodărie, etc. Ar fi nevoie să ne asigurăm că nevoile de bază ale elevilor sunt luate în considerare, ceea ce ar însemna să avem un sistem de asistenţă socială funcţional. Dar noi nu avem şi nici nu vom avea prea curând.

2. Fireşte că elevii nu performează, pentru că ei vin la şcoală cu tot cu traumele lor. Asta înseamnă că încă suferă după bătaia pe care au încasat-o ieri (90% din părinţii români sunt de acord cu bătaia), pentru că nu şi-au văzut de luni de zile părinţii plecaţi în străinătate (avem 4-5 milioane de români plecaţi din ţară), pentru că sunt ţinta bullying-ului altor elevi. Ar fi nevoie să avem grijă de nevoile emoţionale ale copiilor şi să creăm structuri de sprijin, ghidate de o reţea foarte “densă” de consilieri şcolari care să facă treabă pe bune, nu să fie înghiţiţi de eterne hârtii şi raportări, aşa cum se întâmplă acum.

3. Fireşte că elevii nu performează, pentru că ei sunt hărţuiţi chiar de cei care ar trebui să îi educe. Ne tot amăgim cu conceptul de “abandon” şcolar. Nu există “abandon” şcolar în România. Nu copiii sunt cei care decid ei cu bună ştiinţă că gata, nu mai merg la şcoală. Ei sunt încurajaţi activ să nu mai meargă la şcoală. Sunt excluşi. Pentru că put (sărăcia miroase rău), pentru că au probleme de comportament (traumele se manifestă, nu stau pitite), pentru că nu au bani să plătească pentru costurile ascunse ale educaţiei. Ar fi nevoie să acceptăm conceptul de excluziune şcolară şi să ne luptăm cu el, în loc să combatem moara de vânt a “abandonului” care pune vina acolo unde nu e.

4. Fireşte că elevii nu performează, pentru că ei vin la şcoală când pot şi dacă pot. Transportul şcolar e jale, fraţilor. Se face, dar numai dacă este şofer, dacă este carburant, dacă sunt piese de schimb, dacă nu ninge, etc. OUG 51/2019 a pus colacul peste pupăză şi mai mult, consiliile judeţene nemaifiind obligate să asigure transportul la nivelul judeţelor. Copiii vin la şcoală pe jos (3-5 sau chiar 10 km), cu căruţa, cu bicicleta şi cu Ia-mă, nene. Ar fi nevoie să ne asigurăm că toţi elevii din România pot să vină la şcoală în condiţii decente, fără excepţii.

5. Fireşte că elevii nu performează, pentru că în multe cazuri, programa nu e corelată cu dezvoltarea cognitivă reală ale lor. Copiii pur şi simplu nu POT să memoreze cât li se cere, nu pot să înţeleagă unele cerinţe pe care se insistă inutil, nu pot să facă unele operaţii la vârsta la care ar vrea cei care cred ei că ştiu mai bine. Ştiu părinţi care îşi meditează copiii din clasa a doua. Vi se pare normal?

Să mai zic? O să mă opresc aici. În capul meu, toată discuţia asta nu e despre “educaţie”. E despre cei mai vulnerabili dintre copii (şi sunt mulţi) şi despre felul în care alegem să ne raportăm la ei.