Cinci cărţi pe care mi-a plăcut să le citesc în 2019

Cum alegem ce citim? Pentru mine e clar: cititul (şi scrisul) au un rol terapeutic. Îmi aleg lecturile în funcţie de ceea ce se întâmplă la un moment dat în viaţa mea, ca să înţeleg mai mult, ca să ies din tunelul unei singure explicaţii sau chiar ca să mă vindec.

Anul 2019 mi-a adus o mulţime de cărţi de care aveam nevoie. Nu neapărat cărţi publicate în 2019, ci cărţi care au ajuns la mine în 2019 pentru prima oară sau într-un fel nou. Iată cinci dintre acestea:

  1. When the Body Says No (Când corpul spune nu), al lui Gabor Mate. Aveam cartea asta în bibliotecă de multă vreme, dar apăreau mereu alte priorităţi. Şi apoi, într-o zi, nu ştiu de ce am deschis-o şi nu am mai putut să o las din mână. Gabor Mate este un supravieţuitor al Holocaustului. Avea un an când familia lui a fost forţată să fugă din Budapesta invadată de forţele naziste. Ca adult în Statele Unite, a devenit medic de familie. Cartea lui începe cu povestea unei paciente – Mary – care suferea de o boală auto-imună extrem de dureroasă.  Impresionat de boala acestei doamne şi a altor pacienţi ai săi care sufereau la fel de mult, autorul a început să se întrebe ce poate să creeze acest război civil în corpul nostru: de ce unii oameni sunt atacaţi de propriul sistem imunitar? A început să stea de vorbă cu aceşti pacienţi şi fiecare dintre ei avea în suflet o poveste de abuz, de suferinţă psihică extremă, de stres extraordinar de intens provenit cel mai adesea în copilărie, dar nu numai. Mary, de exemplu, se descria ca fiind incapabilă să spună “nu”, asumându-şi constant responsabilitatea pentru nevoile tuturor oamenilor din jurul ei, chiar şi atunci când boala ei ar fi îndreptăţit-o să fie ea obiectul grijii celor dragi. Ca şef al clinicii de îngrijiri paliative din Vancouver, Gabor Mate a început să vadă tot mai des astfel de cazuri, iar în cartea aceasta descrie efectele stresului, mai ales ale stresului ascuns şi ale reprimării emoţionale, asupra stării noastre de sănătate de-a lungul vieţii. Cartea lui Gabor Mate este o carte incomodă şi el îşi dă seama de asta: “Este o chestiune sensibilă să vorbeşti despre posibilitatea ca felul în care oamenii au fost condiţionaţi să îşi trăiască viaţa ar putea să contribuie la bolile lor”. Dar studiile de caz şi rezultatele cercetărilor pe care alege să le prezinte nu pot decât să ne pună pe gânduri chiar şi pe aceia dintre noi care poate nu înţelegem toate nuanţele evidenţelor medicale pe care le prezintă. Citind cartea lui, nu am putut să nu mă întreb la ce anume a spus “nu” corpul meu în situaţiile în care mi s-a întâmplat să mă îmbolnăvesc şi la ce anume a spus “nu” corpul celor care îmi sunt dragi atunci când ei s-au îmbolnăvit.
  • The Top Five Regrets of the Dying (Cinci regrete ale persoanlor aflate în pragul morţii), de Bronnie Ware. În 2018 tatăl meu a trecut la cei drepţi şi de atunci tema morţii mi-a ocupat mult din spaţiul emoţional şi intelectual. Nu ştiu de unde a apărut cartea asta, dar s-a iţit miraculos la momentul cel mai potrivit. Înainte să fie scriitoare, Bronnie Ware, o australiancă, a fost o persoană care îngrijea bolnavi în stare terminală, la domiciliul acestora. Un job greu, s-a transformat pentru ea în ceva extrem de preţios: oportunitatea de a lega relaţii foarte speciale cu oameni care aveau nevoie de ajutor atât pentru a trăi, cât şi pentru a muri, iar ea era acolo să ofere acest ajutor, cu înţelegere, delicateţe şi infinit de multă compasiune. Cartea m-a ţinut lipită, deşi aş fi vrut să nu o devorez aşa, pentru că la fiecare pagină mă simţeam conectată cu cei dragi ai mei (tata, bunicii şi alţii) care nu mai sunt. Dacă sunteţi curioşi, cele cinci regrete sunt: aş fi vrut să îmi trăiesc propria viaţă, mai degrabă decât viaţa pe care s-au aşteptat alţii să o trăiesc; aş fi vrut să nu muncesc atât de mult (!); aş fi vrut să îmi exprim emoţiile; aş fi vrut să rămân în contact cu prietenii mei; aş fi vrut să îmi fi dat voie să fiu mai fericit/ă. Fiecare dintre aceste regrete este explicat prin una sau mai multe poveşti, iar autoarea oferă acces şi la propria ei devenire în acei ani în care a îngrijit aceste persoane: la grijile sale (inclusiv financiare), la călătoriile sale prin lume, la felul în care a devenit mamă, la propriile sentimente şi emoţii. Pentru mine, o carte – medicament, chiar dacă uneori medicamentul a avut şi gust amărui.
  •  Maybe You Should Talk to Someone, de Lori Gottlieb. Am citit această carte în perioada când încercam să decid dacă e potrivit pentru mine să mă înscriu la cursul de psihoterapie, cu idea de a încerca să devin psihoterapeut. Lori Gottlieb povesteşte în această carte despre propria sa devenire, drumul pe care l-a parcurs ea înspre această meserie, cazurile care au impresionat-o cel mai mult şi care s-au împletit cu propria ei poveste într-un fel sau altul, dilemele etice pe care le-a avut în abordarea unora dintre clienţii săi, felul în care a fost provocată emoţional de unii dintre aceştia şi felul în care a lucrat cu sine pentru a “rezista” acestor provocări. Am citit această carte prin vară; îmi amintesc că eram în tabără la Beclean, la un atelier de Dream Management cu adolescenţi pasionaţi de robotică şi profesorii lor. Eram găzduită în internatul liceului liceului, chiar în cabinetul consilierului şcolar (căruia îi mulţumesc, deşi nu am avut ocazia să ne cunoaştem). M-am gândit mereu că nici nu se putea un loc mai bun pentru a citi această carte. Şi da, apoi m-am înscris la cursul de psihoterapie: o cale lungă, pe care sper să o parcurg pentru a fi un instrument mai bun pentru cei care vin la atelierele de Dream Management şi, ca să fiu sinceră, pentru propria mea dezvoltare.
  • The Female Brain, de neuropsihiatra americană Louann Brizendine. Fascinantă şi foarte relevantă nu doar pentru femei, ci pentru orice vrea să înţeleagă diferenţele care (pot) să existe între felul în care funcţionează creierul femeilor şi cel al bărbaţilor! Spun “pot” să existe, cu “pot” între paranteze, pentru că volumul este controversat, fiind criticat de alţi oameni de ştiinţă. Cartea arată că anumite comportamente ale femeilor sunt diferite de cele ale bărbaţilor în principal datorită hormonilor care influenţează funcţionarea creierului. Volumul are şapte capitole care explică diferitele etape din viaţa unei femei, de la copilărie, la pubertate, la menopauză. Un pasaj extraordinar de interesant este cel care explică felul în care creierul mamelor este legat de creierul fiicelor lor, explicând sensibilitatea extraordinară pe care fetiţele o au pentru a decodifica stările şi emoţiile mamelor lor. Studiile de caz şi rezultatele cercetărilor neuroştiinţifice sunt prezentate cu un talent care te ţine cu sufletul la gură.
  • Being the Other Woman, de Micalle A. Culver. Acum ceva ani, datorită unei întâmplări personale, am dezvoltat un interes psihologic şi antropologic, pentru tema infidelităţii. De fapt, infidelitatea ca atare nu mă interesează din cale-afară. Fascinantă pentru mine este mai ales perspectiva “celeilalte femei”, ne-soţia, cea pe care nicicum nu reuşesc să o numesc cu termenul clasic de “amantă” datorită conotaţiei negative a termenului. Nu îmi imaginez nicio fetiţă care într-o zi să îşi fi spus: “Când mă fac mare vreau să mă fac amantă”. Toate fetiţele visează să devină prinţese, adică rolul principal, din propria poveste. Studiind problematica celeilalte femei, am fost şocată să îmi dau seama de puţinătatea resurselor ştiinţifice pe aceasta temă. Literatura de specialitate e plină-ochi de cărţi care îşi propun să ajute soţia / persoana înşelată să gestioneze momentul de infidelitate. Dar “cealaltă femeie”? Cealaltă femeie poate să fie obiectul a milione de romane şi filme, subiect de divertisment aşadar, dar nu şi subiect demn de cercetare, care să o ajute şi pe ea să îşi înţeleagă momentul din viaţă. Prea puţine cărţi i se adresează, iar aceasta este una dintre acele puţine. Micalle Culver, o agentă imobiliară din Alaska, s-a trezit fără să şie nici ea bine cum, în ipostaza celeilalte femei. Îndrăgostită de un bărbat casătorit, cu copii, care se declara în egală măsură îndrăgostit de ea. Cartea este o istorisire (poate un pic prea lungă) a relaţiei lor din perspectiva ei, dar apoi include şi o parte de analiză care priveşte fenomenul în sine, bazat pe interviuri pe care autoarea le-a luat altor femei în aceeaşi ipostază. Un subiect tabu, despre care pe meleagurile noastre vorbeşte fără menajamente Corina Ozon în seria de romane (iar romane!) “Amanţii”.    

Nu pot să închei această listă fără să adaug un titlu-bonus. În 2019 am devenit eu însămi autoare. Am scris o carte despre arta şi ştiinţa realizării obiectivelor personale, a visurilor noastre: “Dream Management. Fişa postului celor care aleg să devină managerii propriilor vieţi”. Cartea s-a scris cumva de la sine, în 2018, pentru că mintea mea mustea de material ştiinţific, studii de caz şi exemple de la cele peste 60 de ateliere de Dream Management pe care le-am susţinut din 2016 încoace. Timp de aproape doi ani am fost aproape obsedată de tema realizării aspiraţiilor personale şi profesionale şi toată informaţia aceasta se cerea organizată şi pusă în lumină. În noiembrie am reuşit să o public, cu ajutorul editorului “meu” (îmi place mult să îl numesc aşa, pentru că a avut un rol pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare), Lucian Pricop, de la editura Cartex. După ce am terminat de scris cartea, am refuzat să o recitesc. Îmi era teamă că o să fiu auto-critică şi că apoi o să îmi fie teamă să o mai public. Am recitit-o după lansarea de la Târgul Gaudeamus. Spre surprinderea mea, mi-a plăcut. Uitasem unele pasaje, unele studii de caz şi rezultatele unora dintre cercetările pe care le-am inclus. Sunt şase capitole, pe care o să vă las să le descoperiţi, dar vă spun doar că atunci când a fost vorba de a găsi o modalitate de a o promova, doi dintre membrii comunităţii de Dream Management (Sergiu şi Sabina), au spus: “De fapt nu-i carte. E un ghid ştiinţific pentru împlinirea visurilor noastre”. Şi aşa a rămas. Aşa îmi place să mă gândesc la această prima carte pe care am scris-o.

În fine, pe final de an, prin intermediul unui TedTalk care mi-a plăcut mult, l-am descoperit pe Joseph Grenny. I-am devorat cartea “Influencer. The New Science of Leading Change”. Acum câţiva ani, aproape din întâmplare am creat un curs online despre ştiinţa comportamentului uman, pentru organizaţia la care lucram. Mai precis, mă interesa să contribui la o campanie globală de reducere a violenţei asupra copilului. Zeci de ani organizaţiile care au încercat să reducă acest fenomen (mai mult de un miliard dintre copiii lumi sunt supuşi comportamentelor violente ale adulţilor: bătăi, trafic, prostituţie, căsătorie timpurie, etc.) au încercat să reducă acest fenomen prin campanii de comunicare, pornind de la presupunerea că dacă vor înţelege cât sunt de nocive comportamentele agresive, oamenii vor renunţa la acestea în relaţia cu copiii. O strategie care clar nu funcţionează. Ca să îşi schimbe comportamentul faţă de copii e nevoie de mult mai mult decât campanii de comunicare.  Am pus împreună câteva dintre ideile care mi se păreau importante despre felul în care ne schimbăm comportamentele. Fără prea multe pretenţii, pentru că era unul dintre proiectele mele mai mici. Nu mă aşteptam să aibă prea mult succes. Dar m-am înşelat! Cursul a fost foarte apreciat şi, încurajată de feed-back-ul pozitiv, am continuat să studiez în acest domeniu. Împreună cu “Changing to Thrive” a lui James Prochaska, asta este una dintre cele mai fascinante cărţi care explică felul în care se schimbă comportamentul uman. Studiile de caz sunt excepţionale: poveşti aproape incredibile, care inspiră, pun pe gânduri şi construiesc speranţă. Unul dintre preferatele mele este cel despre eradicarea înfiorătorului vierme de Guinea: un parazit care poate ajunge la peste un metru lungime şi care ajuns la maturitate, iese din corpul uman printr-o gaură pe care şi-o croieşte în pielea nefericitului care îl găzduieşte. Procesul de eliminare a viermelui poate dura săptămâni sau luni de zile, timp în care partea eliminată a viermelui se înfăşoară pe un băt, cu mare grijă pentru a nu-l rupe. Imaginaţi-vă că acest flagel afecta milioane de oameni în peste 20 de ţări şi era datorat apei contaminate. Citind cartea veţi afla despre metodele folosite de cercetătorii de la The Carter Center pentru a determina schimbările de comportament necesare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *