fbpx

Cum distrugi visurile unui copil? Trei paşi simpli.

“Robert e foarte timid. Nu o să aflaţi mare lucru de la el. El nu se descurcă prea bine la şcoală, pentru că are dificultăţi de învăţare. Nu prea are prieteni, aşa că se joacă mai mult singur, pe telefon. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Nu îl interesează nimic”.

Primul pas: Vorbeşte despre copil, în prezenţa lui, ca şi cum ar fi defect. Scoate în evidenţă toate punctele slabe ale copilului şi, eventual, proiectează asupra copilului şi din ceea ce consideri că sunt punctele tale slabe. Nu merge la terapeut ca să îţi vindeci rănile tale din copilărie, pentru că poţi să te descarci pe el / ea. Critică-l cum te pricepi mai bine, pentru că este demonstrat ştiinţific că sub umbra criticii nu creşte nimic: nici visuri, nici stimă de sine, nici încredere, ba mai mult, oamenii frecvent criticaţi se îmbolnăvesc mai uşor şi au o sănătate mai fragilă. Neapărat să faci aceste lucruri nu doar acasă, ci şi în public, şi în prezenţa lui, preferabil cât mai des, ca să i se întipărească în minte, să nu aibă nici o şansă să uite şi să nu aibă nici un refugiu. Cultivă-i cu grijă sentimentul ruşinii de sine, pentru că asta chiar că o să îi taie toate aripile şi toate speranţele.  

“Liana se apucă de o grămadă de activităţi, dar nu se ţine de ele. A vrut la baschet, i-am cumpărat echipament complet, dar după un an a renunţat. Apoi a vrut la pian. Ne-am dat peste cap să îi găsim profesor, dar după un timp nu s-a mai dus. Nu îi pasă de toate eforturile pe care le facem pentru ea şi de toţi banii investiţi”.  

Pasul doi: Descurajaţi copilul să îşi exploreze talentele şi să îşi descopere personalitatea. Cultivaţi-i cu grijă ideea că dacă nu a avut noroc să găsească din prima ce îi place, trebuie să continue oricât de neplăcut ar fi. În viaţă nu ai voie să încerci mai multe lucruri pentru că în procesul de căutare poţi să risipeşti timp şi resurse, care sunt mai presus de fericire şi împlinire. Viaţa e o destinaţie cu deznodământ cunoscut (moartea), nu o călătorie în care te descoperi, te perfecţionezi şi devii o mai bună versiune a ta însuţi / însăţi.

Suntem îngroziţi. Fata noastră a zis că vrea să dea la istorie. Noi la ce am muncit ca robii să ne facem o afacere? Am sperat că o să preia ea. E singurul nostru copil. Ar putea avea o viaţă asigurată, dar ea nu şi nu, vrea la istorie, ca să se facă profesoară”.

Pasul trei: Nu da voie copilului să îşi urmeze propriul drum şi propriile pasiuni. Copilul nu a venit în lume pentru sine însuşi / însăşi, ci ca să împlinească destinul tău, să continue munca ta, să fie după chipul şi asemănarea ta. Pe tine te-a costat viaţă şi suflet să dobândeşti bunurile materiale care i-au asigurat şi lui confortul, aşa că atunci când va veni momentul, va trebui să plătească şi el / ea cu viaţă şi suflet pentru acel confort. Acumularea de bunuri materiale e mai importantă decât orice altceva, pe bună dreptate, pentru că iată criza, iată războiul, iată schimbările climatice, iată nesiguranţa viitorului.

Din 2016 folosesc puterea ştiinţei pentru a ajuta oamenii să îşi identifice şi să îşi realizeze visurile, fără chin şi sacrificii, ci cu bucurie şi entuziasm. De câţiva ani mă preocupă şi felul în care ne raportăm la visurile copiilor noştri şi am început să lucrez cu adulţii care au puterea de a susţine (sau distruge) visurile copiilor, adolescenţilor şi tinerilor.

Frânturile de conversaţie de mai sus sunt lucruri pe care le-am auzit în diferite forme şi desigur, cele trei “sfaturi” pe care le-am dat trebuie citite exact pe dos. Nu îmi stă în fire să folosesc ironia şi sarcasmul în articolele mele, dar acum mi-am dat voie să fac asta ca un substitut pentru tristeţea, amărăciunea şi chiar supărarea şi revolta pe care o simt de multe ori, atunci când văd cum sunt tratate visurile tinerei generaţii. Iartă-mă, aşadar, dragă cititorule.

Fiecare copil vine în lume cu una sau mai multe “scântei”. O “scânteie” e un talent, o pasiune, un har, un interes deosebit pentru ceva, iar ca părinţi şi educatori, rolul nostru e să ajutăm copiii să găsească, să exploreze şi să cultive cu grijă acea scânteie, pentru că acea scânteie la un moment dat devine un vis, iar acel vis (sau lipsa lui) poate apoi să devină destin.

Toţi adulţii vor binele tinerei generaţii. Părinţii ar da orice ca să îşi ştie copiii sănătoşi, la adăpost de boli şi capabili să le depăşească pe cele care inevitabil mai vin. Să ne imaginăm că în lume s-a inventat un medicament minune, care reduce riscurile majore la adresa sănătăţii, creşte numărul celulelor care luptă cu cancerul şi adaugă şapte ani la viaţa fiecărui copil. Nu-i aşa că am alerga la farmacie să cumpărăm acel medicament? Nu-i aşa că am decerna premiul Nobel celui care l-ar inventa? Dar acel medicament există şi e reprezentat de “scânteile” şi visurile copiilor noştri.  

Un studiu din Statele Unite a arătat că majoritatea copiilor ştiu că au o “scânteie” (din păcate nu există un studiu asemănător pe copiii din România). Dar procesul de socializare îi descurajează să rămână conectaţi cu ele. Astfel, dacă la vârsta de 12 ani, 79% dintre copii ştiu care le e “scânteia”, la 18 ani, doar 69% mai pot să o denumească.

Tragedia abia acum vine: doar 37% dintre părinţi recunosc “scânteia” copiilor lor şi chiar mai puţini îi ajută să o cultive şi să o transforme într-un vis, care apoi se transformă în motivaţie puternică şi destin.

Recent, am susţinut un atelier de Dream Management pentru părinţi, în care am ajutat părinţii să înţeleagă ce pot să facă pentru a-i susţine pe copii pe drumul visurilor lor. Am început prin a întreba părinţii despre felul în care s-au raportat proprii lor părinţi la visurile lor. Majoritatea celor prezenţi au au împărtăşit triste poveşti în care nu doar că nu au fost susţinuţi, dar au fost chiar şi descurajaţi în mod activ: “Nu ai nicio şansă. Visezi la cai verzi pe pereţi”. I-am rugat să spună cu un singur cuvânt care a fost impactul pe termen lung al felului în care părinţii lor s-au raportat la visurile lor de tinereţe. Un cuvânt a răsunat lung în sală şi răsună şi acum în mine: devastator. “Impactul pe termen lung al felului în care părinţii mei s-au raportat la visurile mele a fost devastator”.

Din păcate, facem parte dintr-o generaţie care nu se poate raporta la propria experienţă pozitivă. Conversaţia despre visurile pentru viitor s-a oprit la acel sec “Ce vrei să te faci cân eşti mare?”. Şi poate şi acela a fost doar de formă, pentru că părintele decisese deja pentru tine şi acest lucru. Noi trebuie să învăţam cum să susţinem copiii să îşi realizeze visurile. Iar primul pas e să le recunoaştem “scânteile” şi să le respectăm, ca şi cum de ele ar depinde viaţa însăşi a copiilor noştri. Pentru că chiar depinde.

Mirela Oprea este coach, psihoterapeut şi Dream Manager. Adică foloseşte puterea ştiinţei pentru a ajuta oamenii să se reconecteze cu visurile lor şi să le realizeze cu bucurie şi entuziasm şi fără chin şi suferinţă. Mirela organizează cursuri (6 module a 2.5. ore) de Dream Management, iar echipa ei de Dream Manageri organizează ateliere (3-4 ore) de Dream Management în diferite oraşe din ţară. Pentru mai multe informaţii: www.mirelaoprea.com.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *