Visul Soelei

Eram la Tirana, la sfârşitul lunii august. O deplasare de serviciu. M-am gândit să profit de ocazie ca să mă întâlnesc cu prietenii de acolo, aşa că am pus un anunţ pe facebook. A răspuns Soela. Ne cunoşteam mai degrabă tangenţial, dintr-un context profesional anterior.

Ne-am pus la poveşti pe o terasă. Soela era acum mama unui băieţel şi prinsă într-o viaţă pe care nu şi-o dorea. Devenise mamă din inerţia ‘facultate – căsătorie – maternitate’, dar acum ştia că nu fusese pregătită pentru asta. Era proaspătă în ea disperarea depresiei post-partum, iar acum avea un serviciu care nu îi plăcea, cu oameni care nici măcar nu o salutau la plecare şi la venire, pentru o cauză care teoretic putea să fie frumoasă, dar practic era urâţită de dinamici organizaţionale aiuritoare. Nu putea să îşi dea demisia pentru că în Albania nu faci aşa ceva: un serviciu detestabil e un lucru de preţ, pentru că şomajul e după colţ şi e neam cu sărăcia. În plus, ca orice mamă, voia ce e mai bun pentru copilul ei, iar soţul ei nu câştiga îndeajuns pentru toţi trei.

Mă uitam la ea cum zâmbea amar şi îmi părea rău. O simţeam captivă într-un spaţiu prea strâns, în care era necesar ca ea să se conformeze unei accepţiuni înguste a rolului de mamă şi soţie, păzită de socrii scrutători şi o societate conservatoare, obişnuită de secole să îşi controleze femeile.

Făcusem deja cinci ateliere de ‘Dream Management’ şi mi-a venit natural să o întreb: ‘Soela, dacă ai putea să faci orice îţi doreşti tu, fără să te gândeşti mai întâi la bani şi la obstacole, ce ai face din toată inima ta? Care ar fi lucrul care ţi-ar plăcea cel mai mult?’. Am văzut o licărire în ochii ei, dar nu a avut curaj să îmi răspundă imediat. Mai întâi s-a fâstâcit un pic ca şi cum nu ar fi înţeles. Am aşteptat un pic în linişte, iar apoi am reformulat aceeaşi întrebare cu alte cuvinte: ‘Soela, ştii, când suntem mici ne e foarte uşor să ne imaginăm câte şi mai câte despre ce o să facem noi când vom fi mari. Avem tot felul de planuri. De vise. Ce ţi-ar plăcea să te faci ‘când o să fii mare’? Dacă ai putea să alegi orice, ce ai alege?’.

Mi-a vorbit despre un centru pentru copii. Un fel de grădiniţă după grădiniţă, unde copiii să poată să se joace atunci când părinţii lor mai aveau treburi de făcut, prieteni de întâlnit, un film de văzut, un moment de respirat, sau pur şi simplu ore suplimentare de încheiat. A vorbit la început timid, cu pauze, dar eu eram tot mai curioasă de idea ei şi curiozitatea mea o îmboldea. La un moment dat discuţia a luat o întorsătură spre toate motivele pentru care o astfel de idee nu ar fi posibilă: nu are bani pentru a amenaja un astfel de spaţiu, soţul ei nu i-ar permite o astfel de aventură, socrii ar judeca-o, i-ar fi frică să îşi lase serviciul pentru ceva incert, cine ştie dacă ar avea clienţi, e greu să începi singur o afacere. Mintea mea zumzăia de contra-argumente: foarte puţini antreprenori au (toţi) banii de la început, serviciul ei nu era chiar aşa sigur, Roma nu s-a făcut într-o singură zi şi aşa mai departe.

Uneori nu ştim ce vrem cu adevărat. Mergem înainte pe pilot automat, trăind o viaţă care nu a fost niciodată a noastră, dar a devenit a noastră prin faptul că toţi cei din jur s-au obişnuit cu noi într-un anumit fel şi contează pe noi în acel fel, pentru că e singurul fel în care ne cunosc. Noi înşine ne obişnuim cu noi aşa cum suntem şi uităm că asta e doar una din versiunile personalităţii noastre. Uneori se întâmplă ceva, o tragedie sau un fapt banal cum a fost întrebarea mea pentru Soela, şi pilotul automat cedează locul.

Am rugat-o pe Soela să îmi spună mai multe despre grădiniţa după grădiniţă mai degrabă decât despre obstacolele la care se gândea. Citisem recent că vizualizarea unei acţiuni e percepută de creier în acelaşi fel ca şi realizarea ei în fapt. În mod uimitor, creierul creează sinapse şi punţi neuronale în acelaşi fel şi dacă doar vizualizezi o acţiune, şi dacă o realizezi efectiv. Sportivii accidentaţi ştiu că dacă fac antrenamente mentale în timpul convalescenţei îşi revin în formă mult mai repede decât cei care nu fac astfel de antrenamente. Ba mai mult, faptul de a-ţi imagina o acţiune creează amintiri similare cu cele pe care le-ai dezvolta dacă ai realiza cu adevărat acea acţiune.

Soela avea foarte multe idei şi de acum le exprima curgător şi convingător. Dacă aş fi fost un investitor, nu aş fi ezitat să investesc în proiectul ei. Însă la fel ca multe femei pe care le cunosc, îi era greu să creadă că ar putea avea succes. În plus, problema banilor revenea mereu în discuţie. Mi-am amintit de conceptul de self-handicapping (auto-handicapare? nu ştiu exact dacă şi cum a fost tradus în limba română): o strategie folosită de cei care, dorind să evite confruntarea cu propriile temeri, îşi creează propriile obstacole pe care apoi le blamează pentru eşecul lor. De exemplu, o persoană care are nevoie de ajutor evită să vorbească celor din jur despre situaţia sa, astfel încât mai apoi să poată da vina pe nepăsarea oamenilor. Sau femeia care îşi doreşte enorm un partener, dar la orice nouă întâlnire se prezintă ştearsă, obosită şi mofluză, iar apoi spune că e greu să găseşti pe cineva când nu eşti o frumuseţe, deşi prietenele ei, fete absolut normale sau chiar urâţele, sunt toate căsătorite.

Am întrebat-o pe Soela care ar putea fi cel mai mic pas pe care l-ar putea face dacă ar decide să îşi dea o şansă. E o întrebare pe care o pun întotdeauna la atelierele mele. Toate schimbările, chiar şi cele dorite alertează corpul amigdalian, care e un fel de radar al creierului cu rol de a scana tot ce ne înconjoară pentru a identifica pericole. Orice ieşire din rutină, orice lucru nou, orice plan îndrăzneţ poate fi perceput ca un potenţial pericol. În faţa unui pericol corpul amigdalian intră în acţiune instant, uneori chiar înaintea scoarţei cerebrale. Concentrează toate resursele organismului pentru supravieţuire, dar asta are un preţ: taie accesul nestingherit la unele funcţii cognitive, iar asta ne poate arunca în blocaj. E esenţială o strategie prin care să evităm alarmarea corpului amigdalian. Identificarea unor paşi mici, aproape insignifianţi, este o astfel de strategie. Deşi nu suntem obişnuiţi să gândim aşa şi preferăm să gândim în ‘grande’, adevărul este că fiecare pas mic construieşte conexiuni neuronale noi şi gânduri coerente cu noile mici experienţe. Tiptil – tiptil, rezistenţa la schimbare descreşte, sau poate nici nu se mai activează.

Nu mai ţin minte paşii mici pe care mi i-a expus Soela. Am mai vorbit o vreme şi despre alte lucruri, iar apoi a sunat telefonul şi ea a trebuit să plece. Acum câteva zile mi-a trimis fotografii cu încăperi frumos decorate, cu desene pe pereţi, cu mobilă pentru cei mici, cu covoare şi jucării viu colorate. A vrut să mă anunţe că e pe punctul de a deschide centrul. După discuţia noastră a vorbit cu sora ei care a decis să o ajute, socrii i-au împrumutat banii pentru investiţia iniţială, iar soţul a ajutat-o cu lucrările de amenajare. Eram în aeroport când am primit mesajul şi m-am emoţionat, bucuroasă de bucuria ei, uimită o dată în plus de puterea visurilor.

În prezenţa unui vis începem să ne vedem într-o lumină nouă, ca deţinători ai unui potenţial mai mare şi capabili de mai multe lucruri. Fiecare oportunitate, fiecare mică resursă pe care o avem la îndemână, fiecare talent de care uitasem, sunt organizate pentru succes. Un vis ne ajută să prioritizăm: o persoană însufleţită de un vis poate să renunţe la ceea ce nu e necesar pentru îndeplinirea visului şi îşi concentrează energia, conversaţiile şi atenţia în aşa fel încât acţiunile sale să îl / o aducă mai aproape de îndeplinirea visului. Visurile ne cultivă răbdarea: în prezenţa lor chiar şi sarcinile monotone sau neinteresante capătă altă valoare, atunci când ştim că vor contribui la îndeplinirea visului. Un vis ne dă speranţă pentru viitor şi putere pentru prezent.

Tu ce vis ai pentru 2018? Hai cu el la atelierul de Dream Management!