Excluziunea civică şi socială a celor lipsiţi de educaţie?

Gheorghiţă a avut ghinionul să se nască într-o familie foarte săracă. Primul dintre cei cinci copii. Părinţii s-au străduit o vreme să îl trimită la şcoală, dar când să treacă dintr-a şasea într-a şaptea, tatăl lui s-a lovit la un picior şi nu a mai putut munci cu ziua. Gheorghiţă se făcuse vlăjgănel peste vară, aşa că a început să meargă el când îl chemau oamenii de prin sat. Tatăl lui nu a reuşit să rezolve cu piciorul: ar fi trebuit o radiografie sau chiar un RMN, internare la spital şi câte şi mai câte pentru care nu avea asigurare, aşa că e cu piciorul lovit în zi de azi.

Violeta e tot de la ţară, dar dintr-o familie mai înstărită, aşa că s-a dus la şcoală regulat. A intrat chiar şi la un liceu la oraş. Unul mai amărât aşa, dar oricum liceu. De la o vreme, Violeta a rămas în urmă la multe materii şi ar fi trebuit meditaţii, dar părinţii abia de făceau faţa cu cheltuielile curente. A dat bacul ca să fie dat, dar l-a picat aşa cum se aştepta.

Ionică, abandonat de mamă, merge la şcoală, dar mai mult merge ca să nu stea toată ziua pe capul celor care îl cresc. El e în clasa întâi şi deşi a fost la grădiniţă nu a învăţat nimic. Nu ştie să ţină creionul în mână, nu recunoaşte numerele şi literele, nu ştie o poezie sau un cântecel… Va mai sta câţiva ani pe capul învăţătoarelor după care va fi dat afară, sau, cum ne place să spunem, copilul va ‘abandona’ şcoala (am explicat aici de ce nu e corect să vorbim despre abandon şcolar şi în schimb ar trebui să vorbim despre excluziune şcolară).

Tot mai mare supărare în societate pe de-alde Gheorghiţă, Violeta şi Ionică. O prietenă din spaţiul virtual saluta pe facebook decizia conform căreia cei fără 10 clase nu vor mai putea obţine permisul de conducere. Se bucura că poate aşa se vor mai curăţa drumurile de cei care reprezintă un pericol pentru alţii. Chiar aici la noi pe platforma Republica.ro domnul Cristian Tudor Popescu propunea ca oamenii fără bacalaureat să nu mai poată vota.

Decizia salutată de prietena mea şi propunerea aceasta pot să pară o idee bună. În definitiv siguranţa pe şosele e extrem de importantă pentru noi toţi, pentru că la ultimul accident au murit nişte necunoscuţi, dar data viitoare pot să fie copiii sau părinţii noştri. În mod asemănător, treburile cetăţii nu pot să fie decise de nişte analfabeţi ignoranţi, la vremea la care în lume se vorbeşte despre migraţie electronică, despre primul robot care a primit cetăţenie, despre studiul Băncii Mondiale care arată că în câţiva ani 6 din 10 locuri de muncă vor dispărea datorită automatizării accelerate ce are loc în aproape toate domeniile. Pragmatic, ar putea să fie soluţiile perfecte, mai ales dacă ne gândim că acest gen de abordare ar putea să îi ambiţioneze pe elevi să termine studiile, ca să poată să aibă permis şi drepturi cetăţeneşti depline.

Dincolo de pragmatism, observ şi doresc să semnalez o tendinţă de a crea tot mai diversificate mecanisme de excluziune civică şi socială a celor lipsiţi de educaţie, pornind probabil de la premiza unei vini individuale pentru această lipsă: e vina lui Gheorghiţă că în loc să se ducă la şcoală s-a dus la muncă; e vina lui Ionică pentru faptul că deşi a mers la gradiniţă nu a învăţăt nimic periclitându-şi viitorul; e vina Violetei că deşi părinţii i-au asigurat condiţii să meargă la liceu nu a fructificat oportunitatea la maxim.

În realitate, lucrurile sunt mai complexe. Dezastrul din educaţie nu se mai datorează demult deciziilor individuale, ci este rezultatul unor politici publice care au tranformat educaţia dintr-un serviciu public într-un business, care funcţionează ca orice business: cei care au bani sunt atraşi şi primesc statutul de clienţi mai mult sau mai puţin adulaţi, iar cei care nu au bani sunt lăsaţi la poartă, chiar dacă şi-ar dori produsul pe care noi îl avem de vânzare.

La poarta amicei mele virtuale şi a domnului Cristian Tudor Popescu sunt mulţi oameni. Din copiii care au început şcoala în anul şcolar 2003-2004, doar 38% – repet şi vă rog să citiţi bine: doar 38% – au reuşit să îşi ia bacul. La cum arată acum intenţiile de investiţii în educaţie, trendul acesta va continua, sau chiar se va accentua, aşa încât în timp tot mai puţini oameni tineri vor avea diploma de bacalaureat. Ar vota predominant generaţiile anterioare, cele crescute în comunism şi imediat după, când şcoala mai era încă o politică publică şi nu un business. Cei mai pricepuţi ca mine la calcule statistice, ar putea să facă nişte previziuni care să ne arate cum s-ar restrânge bazinul electoral pe motive educaţionale, dar presupun că ar fi în jur de 50% (38% + toţi cei din generaţiile precedente care nu au bacul). La motivele educaţionale, ar trebui apoi să adăugăm motivele administrative, create de administraţia PSD a ultimilor ani, pe care le-am explicat aici. Una peste alta, am exclude de la dreptul constituţional de a vota, un număr enorm de oameni, probabil undeva în jur de 50-60% din populaţie, golind şi mai mult de sens idea de democraţie, precum în fabula aceea care spunea: ‘vrem egalitate, dar nu pentru căţei!’.

Dincolo de aceste considerente ‘statistice’, restrângerea drepturilor pe motive educaţionale ar fi o mare nedreptate faţă de viitoarele generaţii. Iată doar trei motive cu titlu ilustrativ:

1. Conform legii, în România se vorbeşte despre învăţământ obligatoriu. Pentru raţiuni de stat, teoretic copiii sunt pur şi simplu obligaţi să meargă la şcoală, pentru că nici o naţiune avansată nu se poate dezvolta pe ignoranţa maselor. Principiul e bun. În practică, învăţământul obligatoriu e pur facultativ. 1 din 5 copii abandonează şcoala, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Legea alocă o responsabilitate doar părinţilor: ei da, pot să fie traşi la răspundere dacă împiedică participarea şcolară a copiilor. În realitate acest lucru nu se întâmplă, pentru că ei sunt îndeobşte acei clienţi fără bani pe care sistemul oricum nu îi doreşte. Cadrele didactice şi autorităţile locale, nu au o responsabilitate reală şi eficientă în acest sens. În alte ţări, în momentul în care un copil lipseşte de la şcoală, intervin imediat serviciile sociale şi se găsesc soluţiile necesare, inclusiv pentru cei mai săraci dintre copii. La noi, poţi să semnalezi abandon şcolar (conceptul care cel mai adesea defineşte excluziunea şcolară) unde doreşti şi nu va lua nimeni măsuri.
2. Pentru lipsa de performanţă în sistemul şcolar (imposibilitatea de a lua bacul) nu copiii sunt de vină, ci felul în care e organizat sistemul. Să luăm exemplul curriculei şcolare. Toţi profesorii din toată ţara, sunt de acord că la majoritatea materiilor curricula e mult, dar mult prea stufoasă, peste capacitatea de înţelegere a copiilor. În ultimii ani ei au participat sârguincios la consultările naţionale pe tema curriculei, fără ca ideile lor de simplificare şi adecvare la vârstă să fie luate în considerare. Cititorule, să facem un mic test! Tu ştii ce sunt protistele? Dar biocenoza? Dar angiospermele? Nu ştii? Vaaaaai, dar cum se poate una ca asta?! Şoc şi groază! Acestea sunt noţiuni de bază din manualul de biologie de clasa a cincea, alături de: ecosistem, factorii de mediu şi variaţia lor, categorii trofice, lanţuri trofice, bacterii, ciuperci, plante (muşchi, ferigi, gimnosperme, angiosperme), animale (spongieri, celenterate, viermi, moluşte, artropode, peşti, amfibieni, reptile, păsări, mamifere). Desigur la clasa a cincea se studiază multe alte materii, copiii învăţând un amalgam de noţiuni mai mult sau mai puţin in/utile, iar motivul acestei super-complicări are legătură cu interesele economice şi de ‘prestigiu’ a celor care scriu astfel de manuale şi a editurilor care le tipăresc.
3. Ne place să spunem că învăţământul obligatoriu (care de fapt e facultativ, aşa cum spuneam mai sus), e gratuit. Ceea ce e o minciună. Sau cum spunea un fost ministru al educaţiei, învăţământul este gratuit pentru copii: plătesc doar părinţii. Şi anume plătesc rechizite, manuale, meditaţii, fondul clasei, cadouri pentru ‘doamna’ şi aşa mai departe. Într-un grup pe facebook din care fac parte se discuta aprins dacă la final de an se cuvine ca părinţii să îi dea doamnei educatoare banii în plic sau să îi cumpere un cadou. Dar ce cadou? Că doamna a primit în fiecare an de la atâţia copii. Mai bine să pună banii în plic, alături de o felicitare pe care să fie trecute doar numele copiilor ai căror părinţi au contribuit. Desigur, de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere, aşa că la ţară aceste costuri sunt reduse la minim. Dar apoi la minim e şi performanţa: cei mai mulţi dintre elevii care nu termină şcoala provin din mediul rural.
4. Ne place să facem mare tevatură de olimpicii noştri naţionali şi internaţionali. Dar rata de analfabetism a elevilor din şcolile noastre este înfiorătoare. O prietenă care locuieşte într-un sat din unul din cele mai bogate judeţe din ţară (deci nu vorbim de vreun Vaslui sau de vreun Teleorman), a fost îngrozită să îşi dea seama că la şcoala din satul ei 50% dintre copii sunt analfabeţi. Şi-a suflecat mânecile şi în vara asta organizează o şcoală de vară ca să îi ajute pe copiii (inclusiv de gimnaziu!) să înveţe să scrie şi să citească. Despre biocenoză, protiste şi angiosperme nici nu poate fi vorba!

Dacă învăţământul ar fi cu adevărat obligatoriu, gratuit şi performant, atunci unele dintre propunerile de marginalizare economică şi cetăţenească (pentru că despre asta vorbim) ar fi poate mai greu de combătut. Dar atâta vreme cât educaţia din România e facultativă, costisitoare şi execrabilă pentru majoritatea copiilor (şi aici mă refer la cei 62% care nu ajung la bac), atunci zic să ţinem ochii pe ţinta reală. Şi anume: îmbunătăţirea sistemului de educaţie, astfel încât să nu fie necesar să ridicăm excluziunea socială la rang de politică publică. Iar dacă o ridicăm… Fie, primesc (vorba lui Caragiale), dar să ştim şi noi din start, alături de Gheorghiţă, Violeta şi Ionică!

Între timp, dacă încă nu sunteţi convinşi, ia poftiţi de veniţi la Scoala de la Sat, preferabil nu cu mâinile goale, ci cu donaţii, alimente pentru copii, rechizite sau / şi ca voluntari că tare mare  nevoie are să fie.