Despre rolul rudelor in sustinerea teatrului independent

Azi am avut un mic motiv de ridicare din spranceana. Am  fost criticata pe motive de rudenie. O doamna blogger, care scrie despre teatrul independent, criticand o piesa in care joaca (si) fratele meu, sugera ca rolul ‘rudelor’ artistilor din teatrul independent este cumva neadecvat, toxic, vin la spectacole ca sa incurajeze inoportun si inutil, se amagesc crezand ca ‘spectatorii sunt nist ologofreni care nu inteleg nimic si de aia nu va apreciata arta la adevarata valoare’.

Sunt una dintre ”rude”, asa ca nu o sa comentez meritele sau pacatele spectacolului, dar as vrea doar sa impartasesc cateva idei cu privire la rolul rudelor in teatrul independent.

O sa indraznesc sa spun ca noi, rudele, suntem in prima linie a teatrului independent. In transee, ca sa zic asa. Chiar sub bombe! Nu numai ca nu ne ‘amagim’ pe la spectacole, dar NOI suntem cei mai exigenti critici ai teatrului independent. NOI – rudele, inainte de toti ceilalti critici, fie ei amatori sau de profesie.

Pentru noi, a ‘critica’ teatrul independent nu e un exercitiu de crestere a indicelui de notorietate personala, ci o acuta necesitate. De ce? Pentru ca noi dorim stringent ca ‘rudele’ noastre – frati, surori, fii, fiice, tati, mame, matusi, veri – in versiunea lor artistica de actori, regizori, scenaristi, etc., sa reuseasca. Sa aiba succes! Dar asta nu ca o afiliere emotionala, ci pentru ca noi impartasim toate RISCURILE si COSTURILE meseriei lor. Daca ei nu au asigurare de viata si de sanatate si se imbolnavesc, ne ocupam noi de ei. Daca ei raman o perioada fara contracte, ne ingrijim noi ca ei sa aiba cele strict necesare vietii. Daca ei pun in scena un spectacol nou si nu au suficiente resurse pentru decor, ne punem noi la bataie contactele si resursele. Daca ei au o cadere in fata unei critici nedrepte, ne punem noi scut in fata tristetii depresive. Dupa cum tot noi suntem si cei care stim toate dedesubturile unei replici, toate nuantele unei glume, toate intortocherile unei idei inovative, toate poantele la care nu poti decat sa razi cu hohote si cu lacrimi si la care sa te bucuri ca in ciuda tuturor dificultatilor, Dumnezeu ti-a dat in familie asa fiinta.

Cand fratele meu joaca intr-un nou spectacol, daca se intampla sa fiu in Bucuresti, imi iau prietenii sa vada noua productie si sa … critice. Sa ii spuna ce nu merge, unde ar trebui ajustat, ce nu sta in picioare, ce ar trebui sa invete. Si facem asta nu pentru ca unul din actori imi e frate, ci mai ales pentru ca incepem sa fim o comunitate de oameni care inteleg si respecta teatrul independent, pe care vrem sa il vedem crescand si evoluand. Nu suntem niste plicticosi fara noima pe lume, niste ‘fraieri’ emotionati: de fapt in timpul respectiv ne distram, radem, cream, venim cu idei, ne dam pe fata arama de oameni faini. Si nu suntem naivi: intelegem nevoia criticilor de a… critica si chiar si nevoia lor de a-si creste traficul de blog. Si intelegem ca in Romania e mai usor sa ridici piatra si sa dai cu ea. Dar noi preferam sa crestem traficul de emotii pozitive din jurul unei meserii foarte grele, iar piatra o ridicam de jos ca sa construim ceva cu ea.

Am vazut spectacolul impricinat saptamana trecuta. In sala, in-afara de mine nu cred ca mai era vreo ‘ruda’, desi mi-ar fi placut sa le cunosc. Am inceput destul de prost seara. Eram un grup de 6 persoane si am cerut sa se uneasca doua mese. Cu tafna ni s-a spus ca nu e posibil. Apoi chelnerul ne-a luat comanda intreband arogant: ‘Cu ce va imbat?’. Ca si cum unii nu pot sa se distreze decat daca se degradeaza in betie. Am avut impresia ca staff-ul era acolo din obligatie si nu ca sa faciliteze vreo voie buna. Pentru asta am plecat toti fara sa lasam pic de bacsis. Oricum ei au iesit bine, incasand 30% din valoarea biletelor de teatru fara sa faca nimic. Spun asta ca sa dezvalui cate ceva din conditiile de munca proprii teatrului independent.

In final, ca sa fiu constructiva si sa continui traditia antreprenoriala a familiei, care ne-a permis pe asa cale sa dam tarii un actor independent, m-am gandit sa propun un workshop cu titlul: ‘Rolul rudelor in sustinerea teatrului independent din Romania’. Ba chiar, ca sa fiu sincera, as merge mai departe si as propune infiintarea unei asociatii. O asociatie a prietenilor teatrului independent, format mai ales din rude si simpatizanti, care sa analizeze felul in care cei cu care impartim riscurile si costurile unei meserii in continua schimbare, ar putea sa fie mai bine deserviti prin punerea la comun a resursele si a ideilor. Si atunci, poate ca in cativa ani o sa avem o asa vigoare in teatrul independent incat criticul neinspirat sau chelnerul arogant sa se gandeasca mai bine la ceea ce face in exercitiul functiunii. Sau poate ca in cativa ani mai multi, poate ca o sa avem asa mult succes cu initiativa noastra, incat nu va mai fi necesar sa impartim costurile si riscurile meseriei pe care o practica alti membrii ai familiei: poate vor exista burse, fundatii, filantropi si alte mecanisme care sa faca asta…