De la locţiitor de detaşament la blogger: despre ce am scris în 2015.

Eram fetiţă cu codiţe în clasa a patra, locţiitor de detaşament. Adică ţineam locul comandantei de detaşament, în caz de ceva. Fiind fetiţă ar fi trebuit să mi se spună ‘locţiitoare de detaşament’, însă mai bine că pe vremea aia nu eram încă foarte gender-sensitive: idea de a fi ‘ţiitoare’ are conotaţii care la vârsta de acum nu mi se par vesele. Comandanta de detaşament era tot fetiţă cu codiţe, dar ale ei erau mai lungi, mai blonde şi mai stufoase. Era, evident, şi cea mai deşteaptă din clasă: premiul I cu coroniţă în fiecare an. Eu eram când premiul II, când premiul III, dar niciodată premiul I (let alone the coroniţă!), oricât mă străduiam şi oricât mă pritocea mami. Ea avea şnur galben pe cămaşa albă de pionier, în timp ce al meu era gălbui, plus unul alb pentru că eram sanitarul clasei.

Ca sanitar, jobul meu era să fac controlul în fiecare dimineaţă şi să raportez tovarăşei despre: numărul de elevi care şi-au uitat batista acasă sau o aveau mototolită sau murdară (pe atunci nu era cu şerveţele de hârtie, ci cu batiste adevărate, de pânză); despre numărul de elevi care nu aveau cravata roşie legată la gât; despre numărul de eleve care nu aveau cordeluţe (o bentiţă albă care musai trebuia purtată pe cap); despre numărul de elevi care aveau unghii prea lungi sau, Doamne fereşte, murdare.

Aveam treburi zilnice importante, aşadar, un loc clar în ierarhie, dar eu nu eram mulţumită: îi invidiam pe cei trei colegi ai mei care erau comandanţi de grupe. Clasa era împărţită în trei grupe (ca la caz de ceva să ne putem organiza mai eficient) comandate de două fetiţe (tot cu codiţe) şi un băiat (fără codiţe). Băiatul a fost la un moment dat înlocuit la un moment dat de o fetiţă (dar NU eu şi ce am mai suferit!), pentru că familia lui obţinuse o viză pentru a emigra în Germania.

Comandanţii de grupă aveau şnur roşu şi mie culoarea roşie, a partidului, mi se părea mult mai importantă decât spălăcitul meu de gălbui, iar despre alb nici nu mai zic că el nici măcar nu era o culoare adevărată.

Dar noroc cu orele de compunere. Acolo simţeam că am toate şnururile la un loc, ba chiar şi pe cel albastru al comandantei de unitate (adică şefa elevilor pe toată şcoala!), pentru că eram evident, fără doar şi poate, cea mai bună. Am suferit întotdeauna pentru că nu existau Olimpiade la compunere pentru că sigur le-aş fi câştigat: cel puţin la faza pe judeţ, dacă nu chiar şi faza pe ţară.

Doamna învăţătoare se lipea iarna de soba de teracotă şi de acolo mă asculta în timp ce citeam compunerea cu voce tare, în liniştea de poiană care se făcea în clasă. Nici chiar doamna învăţătoare nu putea să facă o linişte aşa de liniştită ca mine, când citeam compunerile. Mă asculta mai ales la temele mai dificile: arhitectura socialistă (da, la clasa a patra asta a fost una din temele de compunere), importanţa reciclării, etc. Iar mie îmi părea rău că nu mă asculta şi la temele ‘normale’ cum ar fi schimbarea anotimpurilor sau ‘ce am făcut în vacanţă’, însă acum îmi dau seama că tovaraşa se baza pe mine ca să demonstreze că se poate şi cu temele grele, iar la caz de inspecţie să fim pregătiţi.

Aşa că mi-a plăcut mereu să scriu. În mine se făcea linişte când scriam şi liniştea era bună şi pentru alţii.  Mai încoace mi s-a făcut dor de doamna învăţătoare şi mi-am creat o clasă virtuală, un blog, pentru care să mai scriu câte o compunere din când în când. Am început timid şi nu cred că am câştigat nici măcar faza pe clasă, la cât de mulţi bloggeri sunt si la cat de mult succes au  unii dintre ei. Dar acu’ nu mai e cu snururi in capul meu, asa ca mie mi-a plăcut să scriu si fara concurs.

Aşa de exemplu, în 2015 l-am ocărât pe Moş Nicolae, un cărpănos care de multe ori se face că îi uită pe copiii caree au cea mai mare nevoie de el – copiii săraci. Am scris despre spiritul Crăciunului care începe, mi se pare, să dăuneze dreptăţii sociale: fiind noi foarte ocupaţi să facem pachete pentru copii nevoiaşi, uităm să ne luăm la trântă cu sistemul care îi nevoieşte pe aceşti copii şi care le creează şi perpetuează sărăcia. M-am legat şi de şcoală, despre care am zis că tinde să devină (dacă nu a devenit deja) un mecanism de excluziune socială. M-am enervat tare din pricina opiniilor idioate şi a discursului instigator la ură generat de polemica legată de refugiaţi şi am făcut mişto ca să mă mai răcoresc. Am acuzat de nesimţire autorităţile care nu fac destul pentru reducerea abandonului şcolar. M-am revoltat datorită birocraţiei care perpetueaza violenta structurala si am luat ca studiu de caz banca la care îmi ţin banii pentru a spune ca e musai sa incepem sa o simplificam. In Dilema Veche am scris şi despre voluntariat, respectiv cum le-am explicat eu bunicilor mei că voluntariatul e bun şi că e diferit de munca patriotică. Am început să scriu şi pentru blogul ChildPact, dintr-o mare nevoie şi o mare fustrare: e greu să comunici misiunea unei organizaţii în general, dar cu o organizaţie care se ocupă de advocacy şi capacity building şi care, pe deasupra, nici nu e organizaţie, ci coaliţie de organizaţi…. vai şi-amar! Şi în fine, am scris multe despre Mădălina, fata pe care am găsit-o cerşind la metrou cu un sugar in brate şi pe care, cu inima buna a vreo 100 de oameni, am ajutat-o să îşi construiască o casă. Si care probabil o să mă înveţe o foarte amară, dar bună lecţie. Prin ea l-am cunoscut pe Ionuţ, un băieţel tare deşteptuţ dar cu un defect de vorbire şi cu darul neînţeles al hiperactivităţii, despre care familia spune că e ‘cu capul’ şi mai ales aşa de rău că nu mai înţelege decât cu bătaia (preferabil cu biciul). Am mai scris si despre altele, dar nu le mai insir aici.

În 2016 vreau să scriu mai mult despre lucrurile care nu merg, despre greşelile pe care le fac (omul din greşeli învaţă) şi despre oameni care încearcă să facă mai bună lumea asta. Sper să pot să scriu mai mult şi despre ce fac pe partea de consiliere filantropică şi să explic de ce trebuie musai susţinute şi organizaţiile de advocacy (care se ocupă de îmbunătăţirea politicilor publice), pentru ca asa cum mi-a spus un donator pentru Madalina, intr-un moment problematic al proiectului nostru: ”You fight poverty with policy, not with your bare hands”.

An Nou Fericit!