Cum prioritizăm visele? Răspuns pentru Cristi.

Unul din momentele mele preferate la atelierul de Dream Management este cel al ‘concursului’, când rog participanţii ca într-un interval de 7 minute, să scrie un număr cât mai mare de vise. Definim noţiunea de ‘vis’ în sens larg (şi nu ne referim la visele pe care le avem în timp de dormim), ca orice aspiraţie, dorinţă, obiectiv, scop. Dar nu fantezie. A câştiga la loterie e fantezie. A-ţi dori să faci un stagiu cu Cheryl Sandberg sau a visa că într-o zi ai o casă pe malul mării e un vis.

La ultimul atelier, cele 7 minute au devenit 14, iar ‘concursul’ a fost câştigat de cineva care a pus pe hârtie 54 de vise. Îmi place să citez rezultatele unei cercetări care arată că acei oameni care îşi iau timp să se gândeacă la visele lor au şanse de 40% să le şi îndeplinească, în timp ce aceia dintre noi care se gândesc la visele lor şi îşi iau timp să le pună pe hârtie în toate detaliile lor, au o probabilitate de 60% să le realizeze. 60%! 60% din şansele tale de a-ţi îndeplini un vis provin din capacitatea ta de a-l gândi, de a-l formula, de a-l vizualiza cu puterea minţii!

Pentru mine ca facilitator momentul ăsta în care participanţii sunt cu ei înşişi, gândindu-se la visele lor, e un moment spectaculos. Şi nu exagerez! Fiecare e în capul lui, sala e în linişte deplină, dar dacă gândurile s-ar putea auzi, ar fi un vacarm de nedescris şi cele mai bune numere de one-man show ever. Mă uit la mimca şi gestica lor şi văd gânduri şi decizii care se iau în fracţiuni de secunde: ‘A, stai să nu uit să zic de visul de care am tot zis de la Revelion încoace. Băi, pe ăsta nu îl scriu: dacă îmi iese ce amarul meu mă fac? Îmi dau demisia, îmi amanetez mâţa? Stai un pic, ăsta e vis sau fantezie? Dar parcă mai contează. Las’ să meargă! Văd eu după aia. Maaamă, nu-mi vine nimica în cap. Eu am scris doar patru şi ăştia au umplut deja o pagină întreagă, mă fac naibii de cacao, hai să mă concentrez şi io. Hai, îl pun şi pe ăsta, deşi e o chestie măruntă, nici nu-mi vine să cred că mi-a trecut prin cap. Mă leşi? Ăsta chiar n-are nici o şansă, dar ne-a zis să scriem tot ce ne trece prin cap, aşa că hai şi tu acuma. Hai băi, gata, am înţeles că insişti, dar tu chiar n-ai ce căuta aici, eventual dacă aş avea câteva milioane de euro, dar aşa, hai valea. Băi, m-am încălzit, stai să-mi dau jos geaca. Dar parcă şi pantofii mă strâng, mi-i dau jos şi mă urc cu picioarele pe scaun că-i mai comod aşa. Băi, ce-i cu avalanşa asta? N-am pomenit, frate, aşa ceva, vă buluciţi aşa să ieşiti, parcă v-am ţinut io până acuma? Hai băi, te rog io, renunţă, nu numai că mi-ar trebui câteva milioane de euro, dar nici dacă aş fi io geniul lu’ peşte n-aş putea să fac asta. Băi tu eşti fantezie, clar, nu te bag nici mort!’.

Şi tot aşa înainte, până când încet-încet vacarmul mai scade un pic din intensitate, se linişteşte şi apoi parcă încetează de tot. Oamenii încep să se mişte ca şi cum ar fi cu încetinitorul, iar apoi se uită lung  la ce au scris. Unii cu drag, alţii zâmbind, alţii uşor încruntat, alţii neîncrezători, unii cu ochi uşor umezi, alţii surprinşi, alţii parcă un pic îngrijoraţi, alţii uşuraţi, unii uimiţi, alţii liniştiţi.

308 a fost numărul de vise formulate în 14 minute de cei zece participanţii adunaţi în sala Centrului Naţional de Volunatariat Pro Vobis din Cluj-Napoca. 308 de idei care dacă ar fi îndeplinite ar umple lumea cu energie mai bună, ar face mulţi oameni fericiţi, ar rezolva probleme sociale, ar angrena resurse care altfel zac neutilizate, ar aduce oamenii împreună pentru bine. 308, un număr care l-a umplut pe Cristi de întrebarea: ‘Ok, şi acum ce facem? Cum prioritizăm visele? Cineva care a scris 54 de vise în 14 minute, cum decide de care să se apuce mai întăi?’.

Spun adesea participanţilor că fiecare dintre noi ar trebui să îşi creeze o listă cu cel puţin 100 de vise. Mulţi tresar când rostesc cifra asta. 100 de vise! Apoi le spun că visele pot să fie din orice domeniu: viaţă personală, carieră, sănătate, timp liber, familie, etc. Din experienţă ştiu că primele 20-30 de vise vin uşor, pentru că sunt acele lucruri la care ne gândim mereu, acelea care abia aşteaptă să iasă la lumină. Visele de la 30 în sus până spre 60-70 sunt cele care au stat mai mult la dospit, cele care vin numai cu invitaţie specială, de la niveluri mai profunde. Iar cele de la 70 încolo sunt cele cu adevărat creative, cele care vin din partea aceea de personalitate care continuă să ne ia prin surprindere, care dacă am vrea într-o zi să ne reinventăm, ne-ar da materia primă şi instrumentele de bază.

Aşa că întrebarea lui Cristi e legitimă. Cum facem să prioritizăm? Unul din instrumentele pe care îl recomand, e ‘testul pasiunii’, care mi-a fost inspirat de cartea cu acelaşi nume: ‘The Passion Test: The Effortless Path to Discovering Your Destiny’. Porneşte de la o listă de 15-20 de vise. Dacă ai o listă mult mai lungă, împarte-o în liste mai mici. Uită-te la primul vis de pe listă şi compară-l cu al doilea. Dacă în viaţa asta ţi-ar fi dat să poţi să realizezi unul şi doar unul dintre cele două vise, pe care l-ai alege? Compară această alegere cu visul numărul trei şi repetă întrebarea: Dacă dintre visul acesta şi visul cu numărul 3 aş putea să realizez doar un singur vis, ce aş alege? Să spunem că alegi visul cu numărul 3. Compară-l cu visul numărul 4. Şi tot aşa până la finalul listei. Repetă procesul de încă două ori (eliminând itemul pe care l-ai ales deja la prima şi la a doua rundă) şi vei avea top 3. Teoretic, acelea sunt priorităţile tale. Practic, mai ai ceva important de făcut: verifică dacă faptul că au ‘ieşit’ aceste trei vise te face fericit. Dacă ai energie, sau eşti un pic dezamăgit. Dacă eşti bucuros, sau parcă nu chiar. Dacă îţi vine să te apuci de ele imediat, sau dacă brusc tânjeşti după vreunul care nu a intrat în top. Emoţiile, ceea ce simţi când vezi lista scurtă, îţi vor da cele mai bune indicii.

În seara de dinaintea atelierului am vizitat o prietenă care avea un nou ‘membru’ în familie. Un pisic mic, tărcat, care sosise cumva intempestiv, neplanificat. Nu prea vroia să îl ţină, a întrebat printre prieteni, a dat anunţ pe internet, i-a dat şi un nume frumos – Ginger – ca să atragă doritorii. Intr-o seară pisicul a ieşit în curte şi nu a mai intat în casă să înnopteze, aşa cum începuse să îi fie obiceiul. A doua zi dimineaţa, prietena mea a fost aşa de fericită să îl revadă, încât a decis instantant să îl ţină. Concluzia ei, prea puţin originală şi de care am râs tocmai din pricina asta: ‘Ei, pisicii ca bărbaţii şi toate celelalte în viaţă! Poţi să te gândeşti cât vrei! Îţi dai seama ce-ţi trebe pe bune, abia atunci când bate inima mai tare!’.

Cristi, foloseşte cortexul şi apoi lasă inima să bată inegal, că-i bine. Şi dacă ai la îndemână aparatul, captează momentul. Ar putea să fie instantaneul cel mai frumos al vieţii celor cuprinşi (you included) în vria visului tău.