fbpx

Cazul Maria Olaru: adevăruri incomode despre noi înşine

Presa şi, prin urmare, opinia publică s-au inflamat din nou pe înduioşătoarea problemă a violenţei împotriva copiilor. Nu de mult am avut cazul Bodnariu (despre care am scris aici, aici şi aici). Care, iată, s-a stins deja, deşi prin implicarea politicului părea că va duce la decizii şi schimbări revoluţionare în felul în care statul înţelege să îi protejeze pe cei mai mici dintre cetăţenii săi, indiferent dacă ei trăiesc în ţară sau în străinătate. Dar de îndată ce s-a dus capitalul politic şi propagandistic, dus a fost şi interesul pentru rezolvarea unei probleme reale.

Acum avem cazul Mariei Olaru, sportivă care a scris o carte auto-biografică în care vorbeşte despre bătăile rupte din rai pe care a avut bucuria inefabilă de a le experimenta (fiind bătaile ‘rupte din rai’ nu am simţit că aici aş fi putut să mă refer la ele cu cuvânte precum ‘îndurat’ sau ‘suportat’).

Astfel, în acest articol care a făcut senzaţie şi de la care a pornit totul, Cătălin Tolontan introduce cartea, generalizând cazul Mariei Olaru şi spunând că de fapt e o carte despre un copil care ‘povestește, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la școală, în ateliere, la rude și în internate’. E vorba aşadar despre noi toţi, iar articolul este sugestiv intitulat: ‘Copiii bătuţi ai României’. Maria Olaru este ridicată la rang de simbol, pusă pe un soclu înalt, pe care ea, de fapt, nu vrea să stea drepţi, ca la imn. Mergând la emisiunea ‘La Măruţă’, ea rezistă presiunii pusă de către moderator, care ar fi vrut să o ducă spre descrierea violenţei la care a fost supusă ca sportivă. ‘Nu e o carte în care să mă victimizez’, ‘nu neg că sunt pasaje dure’, dar ‘nu e neagră cartea’ şi nu vrea să vorbească despre lucruri care ar putea să stârnească ‘milă sau compasiune’, pentru că ‘sunt un om mândru pentru că am trecut prin multe încercări’.

Cu multă lipsă de ‘milă şi compasiune’, ba chiar cu sarcasm şi cinism, a reacţionat, în cealaltă extremă, Cristian Tudor Popescu. El spune că volumul nu îşi merită subtitlul ‘Sinceritate incomodă’ pentru că nu e nimic incomod în carte. ‘Dezvăluirile ar fi fost incomode dacă erau făcute pe vremea când Maria Olaru era o gimnastă adolescentă, nu acum. Asta se întâmpla după căderea regimului comunist, în anii `90, prin urmare, Maria îi putea spune mamei ei, putea să reclame la Protecția Copilului, la Poliție, să se adreseze presei pentru relele tratamente la care erau supuse ea și colegele’. El o acuză pe autoare că nu a vrut să facă nimic altceva decât să îşi mai exploateze încă o data viaţa personală şi să crească vânzările cărţii, povestind inclusiv despre tatăl ei care s-a sinucis. Care sinucidere, în contextul în care autoarea vrea să vândă bine, este, după părerea jurnalistului, ‘cât se poate de comod, nu incomod’.

Deocamdată nu ştiu ca vreun expert de protecţia copilului să fi fost invitat să formuleze o opinie cu privire la ‘caz’. În mod similar, în cazul Bodnariu, la emisiunea care a avut cea mai mare audienţă pe această temă, nu a fost invitat nici un profesionist din domeniu. Doamnele şi domnii Tatoiu de ocazie s-au exprimat hotărât şi fără dileme, pe teme sensibile despre care habar n-aveau. Lipsa noastră de informare e crasă şi aşa ajungem uneori să blamăm victimele şi să plângem de mila bieţilor agresori, fie ei părinţi, profesori, antrenori, îngrijitori, etc.

Întâmplător, mi-am început activitatea profesională într-un serviciu de consiliere telefonică pentru copiii abuzaţi. Un serviciu creat în 1997 la Cluj-Napoca, de către World Vision România. Primul serviciu de acest fel din ţară, pe care s-au modelat şi altele care au apărut între timp. Pe vremea când Maria Olaru îşi câştiga medaliile sub oblăduirea duioasă a antrenorilor care nu ne pot spune dacă au bătut sau nu gimnastele până nu văd exact ce scrie în carte, eu eram voluntar la Telefonul Albastru, unde sunau copiii care vroiau să vorbească despre traumele şi poveştile lor.

Ne-a luat nu mai puţin de 3-4 ani ca să facem cunoscut acest serviciu în comunitatea locală, astfel încât copiii chiar să îl folosească. Impotriva opiniei domnului Cristian Tudor Popescu, nu înseamnă că dacă există un serviciu, o direcţie de protecţie a copilului, poliţie, presă şi alte asemenea, copiii vor fi deserviţi în mod automat. Copiii trebuie să afle despre serviciile care îi pot ocroti şi să fie încurajaţi să le folosească. Ba mai mult, ei trebuie să fie siguri că dacă le vor folosi, nimeni nu o să îi caftească şi mai rău pentru că le-au folosit.

În limbaj de specialitate aceste mecanisme prin care copiii pot semnala abuzuri care au loc asupra lor se numesc ‘mecanisme de plângere’. Prin semnarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, toate statele din lume ar trebui să construiască mecanisme funcţionale prin care copiii să poată semnala când, dacă şi cum sunt abuzaţi. În anii în care Maria Olaru se alinta cu bătaia ruptă din rai, la noi nu existau astfel de mecanisme. Pur şi simplu nu existau. Între timp am început să le mai creăm, doar că nici acum, la 25 de ani de la revoluţie ele nu sunt cu adevărat funcţionale, iar cei care doresc să conteste asta sunt rugaţi să stea de vorbă cu copii din centre de plasament (orfelinate). Sau chiar orice fel de copii.

În România, legislaţia interzice folosirea pedepselor fizice asupra copilului. Cu toate acestea, un studiu din 2013 al Salvaţi Copiii, arată că nu mai puţin de 38% dintre părinţii români folosesc bătaia ca metodă de disciplinare şi (atenţie!) de educaţie, iar 63% dintre copii declară că sunt bătuţi acasă de către părinţi. 38% versus 63%! Ori avem părinţi care nu ştiu că îşi bat copiii (poate îi bat în somn?), ori avem copii care vorbesc aiurea. Aceste cifre au fost un alt lucru care a stârnit senzaţie în presă, întrucât au fost incluse în categoria ‘bătaie’ (ruptă sau nu din rai) şi comportamente paşnice precum: „lovitul cu palma”, „urecheala” şi faimoasa ‘pălmuţă la fund’.

Într-o conversaţie privată un coleg de breaslă îmi spunea că nu trebuie să exagerăm, pentru că una e să izbeşti copilul de pereţi şi alta e să îi mai dai una la fund. Că uneori pur şi simplu nu ai ce să mai faci. Eşti şi tu om. Mi-am imaginat o scenă în care eminentul coleg ar fi avut un diferend de opinie cu un alt adult, să zicem cumnatul său, şi în vâltoarea emoţională, i-ar fi venit idea să îi dea acestuia o palmă peste fund. Sau să îl tragă de urechi. Absurd, nu? Ei, şi dacă acest comportament e absurd între adulţi, de ‘rang’ egal, de ce ni se pare normal să îl folosim în relaţia cu copiii, doar pentru că aceştia nu ne-o pot trage înapoi?

Una peste alta, asistăm la o situaţie în care o fostă victimă a simţit nevoia să spună ceva. Unii vor să îi facă statuie pentru că au dat o interpretare anume gestului ei (ex. ‘a avut curajul să rupă tăcerea’, ‘ne reprezintă pe noi pe toţi’, etc.), alţii o dispreţuiesc că nu a spus mai devreme, presupuşii abuzatori nu doresc să comenteze, autorităţile nu îşi aduc aminte că bătaia copiilor e interzisă în România şi că aşadar ar trebui să îi oblige pe presupuşii abuzatori să comenteze şi încă cum! (de unde ştim că nu bat în continuare?), iar fosta victimă spune că nu vrea să se victimizeze şi că în carte mai sunt multe alte lucruri importante.

Faptul că avem o dezbatere publică în care un reputat journalist şi mulţi concetăţeni care îi susţin punctul de vedere încearcă să tragă un văl al impunităţii peste caz, argumentând că victima (fosta victimă) ar fi trebuit să spună despre acele lucruri mai devreme, este greu de calificat în cuvinte. Spune multe nu numai despre el, dar şi despre noi toţi, pentru că nu o să îl ostracizăm, nu o să îl blamăm, nu o să încetăm să îi citim articolele în semn de protest, o să ne vedem în continuare de ale noastre ca şi cum el ar fi spus cel mai firesc lucru din lume.

Un lucru pe care îl reţin eu (dar fiecare e liber să îşi facă propria analiză de conştiinţă) e că în aceste condiţii va mai fi cale lungă până când noi ca societate să oprim caftirea, umilirea şi uneori chiar exploatarea (ex. prin muncă, trafic de minore pentru sex, etc.) copiilor. Eu îmi propun ca în următorii ani să lucrez pentru ca astfel de voci să fie tot mai puţine şi tot mai firave. Pentru ca în România să devină pur şi simplu ruşinos să spui în public că ‘pălmuţa la fund’ e OK, că e vina copiilor dacă nu sunt în stare să mobilizeze presa, Poliţia şi autorităţile pentru a semnala relele tratamente la care sunt supuşi. Vreau să trăiesc într-o ţară în care toţi aceştia se mobilizează din oficiu, iar în puţinele cazuri în care nu reuşesc să o facă, există foarte eficiente mecanisme de plângere prin care copiii să poată să semnaleze şi apoi să primească ajutor când sunt abuzaţi. Acu’ copiii ajung la spital cu mâini rupte şi capete sparte şi prea arareori se sesizează cineva că îngrijitorii sau părinţii lor ar trebui traşi la răspundere, conform legii în vigoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *