fbpx

Cazul Bodnariu NU este despre familia Bodnariu.

 

(Articol publicat initial pe platforma republica.ro)

România este ţara noastră, a celor care înainte de 1989 am închis şi schingiuit în orfelinate sute de mii de copii. Aici câteva imagini (atenţie ele sunt dure), pentru cei care doresc să îşi amintească despre această tragedie sau pentru cei care fiind prea tineri în anii ’90 nu au ştiut că în ţara noastră a existat aşa ceva.  Am avut nevoie de, iată, 25 de ani ca să închidem o mare parte dintre acele orfelinate, care în anii ’90 au apărut în toată grozăvia lor pe canalele de televiziune din toată lumea. O mare parte, dar nu toate, pentru că mai avem încă aproximativ 12.000 de copii care trăiesc în continuare în centre de plasament (aşa cum se numesc acum orfelinatele). Şi mai avem mii de copii care cerşesc pe străzi, deşi nu îi mai vedem atât de des, pentru că nu mai cerşesc aşa mult în România, cât în ţările mai bogate, unde afacerea e mai profitabilă. Şi mai avem zeci de mii de copii bătuţi, înfometaţi şi chiar violaţi de părinţii lor şi alţi membrii ai ‘comunităţii’, fără ca autorităţile să se deranjeze să ia vreo măsură. Şi fără ca noi, cei care îi vedem, că doar le suntem vecini, să facem ceva ca să îi ajutăm. Petiţia campaniei Lagărele de lângă tine, prin care se propune crearea unui mecanism de monitorizare a respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale instituţionalizate, abia dacă a strâns 10.000 de semnături, deşi iniţiatorii au demonstrat că din ianuarie 2010 și până în septembrie 2015, în Romania au murit, în centrele de stat sau private dar finanțate de stat, 4.568 de persoane.

În România aceasta a noastră nu au existat niciodată proteste pentru a veni în sprijinul vreunui copil sau în sprijinul unei familii disperate căreia i se încalcă drepturile. Dar acum avem în ţară şi în străinătate zeci de proteste în sprijinul unui cuplu care a recunoscut (dacă înţeleg bine ce se spune în presă) că şi-a ‘mai’ pleznit copiii într-o ţară în care acest lucru este total ilegal.

Suntem complet scindaţi, ca naţiune, pe o temă care priveşte viaţa de familie a unui român ce trăieşte în altă ţară.

Astfel, cei care susţin idea că nu avem suficiente informaţii ca să avem despre ce discuta şi pentru ce protesta (având în vedere că autorităţile norvegiene nu au emis informaţii despre caz, ci strict despre funcţionarrea sistemului de protecţie a copilului) sunt acuzaţi că ar fi cumpăraţi prin fondurile norvegiene. Fonduri pentru dezvoltare socială, pe care Norvegia le pune la dispoziţia ţărilor care au aderat la UE în 2005 / 2007, ca parte a unei înţelegeri cu Uniunea Europeană, prin care Norvegia contribuie la dezvoltarea UE în schimbul accesului la spaţiul său economic. Ieri seară, în emsiunea sa de la Realitatea e cunoscută moderatoare avansa teoria conform căreia aceste fonduri sunt extrem de nocive pentru România. ‘Ce interes are Norvegia să dea bani în România? Să ne dezumanizeze!’, striga doamna, având în vedere că aceste fonduri propun o viziune de dezvoltare socială asemănătoare celei existente în Norvegia.

Cei care atrag atenţia că situaţia sistemului de protecţie a copilului din România este mult mai gravă decât cea din Norvegia sunt etichetaţi ca fiind oameni fără inimă, care nu pot rezona cu o cauză nobilă, cu suferinţa a cinci copilaşi şi disperarea părinţilor lor. Când se face referire la bârna din ochiul nostru moderatorii de emisiuni insistă asupra faptului că deşi bârna e groasă şi la vedere, paiul şi bârna trebuie tratate separat. Adică să evităm să vorbim despre nenorocirile de la noi, ca să rămână suficient spaţiu de emisie pentru a înfiera împotriva cui au decis ei că trebuie.

Cei care ştiu cu ce calapod ar trebui judecat, nu sunt nici chemaţi şi nici ascultaţi în dezbatera publică. Suntem o ţară care a avut o traumă naţională datorită copiilor instituţionalizaţi, care a trecut printr-o reformă, uneori dureroasă, a unui sistem de care erau (şi încă mai sunt) agăţate multe interese obscure (copii vânduţi chiar din incinta maternităţilor, fete traficate din centrele de plasament, violuri sistematice în instituţiile de ‘ocrotire’). De voie de nevoie ne-am format un corp de experţi în acest domeniu, cum există în puţine ţări din vecinătatea noastră. Şi totuşi, aceşti oameni nu sunt invitaţi să emită puncte de vedere decât în cazuri excepţionale. Aici înregistrarea unui astfel de caz excepţional, când directoarea Federaţiei ONG-urilor pentru protecţia copilului, a fost invitată într-o emisiune, unde a vorbit cu cifre, statistici şi documente pe masă.

Acest ultim lucru – lipsa experţilor de protecţia copilului din dezbatere şi dominarea ei de voci neavizate – nu ar trebui poate să ne mai surprindă. Iniţiatorii acestor proteste, respectiv reprezentanţi ai cultului evanghelic, prin vocea pastorului Cristian Ionescu din Chicago, au anunţat public că nu chestiunile de drepturile omului primează, ci cele care privesc persecuția religioasă. Domnul Ionescu a arătat că ‘trebuie să acceptăm realitatea așa cum este: comunitatea evanghelică s-a mobilizat exemplar, unilateral, în mod susținut și într-o amploare fără precedent în spectrul protestelor religioase’ (sublinierile mele). Pe blogul său, domnul Ionescu dă directive clare: în luna martie vor trebui să înceteze protestele şi înlocuite cu acţiuni diplomatice. Astfel el arată că ‘pauza’ din luna martie este ‘un răgaz în care ne reorientăm energiile către antrenarea zonei politice (…). Aceasta înseamnă mii de scrisori trimise prin poștă (nu Email) și mii de apeluri telefonice’. Mai mult, ‘pauza’ este menită să pregătească un protest internaţional în luna aprilie, unde e nevoie de ‘participare MAXIMĂ (adică, nu lipsește nimeni!)’, presiunea care se va crea în cursul săptămânilor de ‘tăcere’ fiind necesară pentru a crea ‘o explozie de participare la protest’.

Protestele nu sunt menite a construi dialog, ci a impune ‘unilateral’ un punct de vedere. În acest mesaj domnul Ionescu arată că ‘Toate explicațiile și justificările norvegiene trebuie tratate cu suspiciune, iar acțiunile Barnevernet contestate cu vehemență!’. Direcţiile de acţiune au fost clare şi pentru parlamentarii care s-au deplasat în Norvegia, în siajul creat de acţiunile descrise mai sus: ‘Norvegiei i s-au cerut întrevederi în mod repetat, cu luni de zile în urmă și nu numai în cazul Bodnariu. Nici nu le-a păsat! Acum se așează la masa diplomației! Cine scria că se simt în corzi avea dreptate! Postul, rugăciunea, furtuna mediatică și acțiunile de protest i-au făcut să înțeleagă că s-au luat de cine nu trebuia! Toate acestea vă dau ascendent! Nu ne dezamăgiți!’.

Protestele spontane, precum cele care au urmat tragediei Colectiv (pentru a da doar un exemplu) au o dinamică zglobie, uneori relativ haotică, se strigă şi la unison, dar şi fiecare despre ce-l doare, şi uneori pot fi ‘victime’ ale unor încercări de deturnare de la scopul lor iniţial. Ele angrenează mii de oameni care vin cu propria creativitate pentru a contribui în mod original la o acţiune. Protestele pentru cazul Bodnariu mi-au amintit de manifestaţiile patriotice de pe vremea lui Ceauşescu: oameni organizaţi, încolonaţi, gravi, care poartă acelaşi tip de pancarte indiferent că sunt la Suceava sau la Milano, într-o engleză perfectă şi o uniformizare surprinzătoare şi cu siguranţă foarte costisitoare (este cu siguranţă costisitor să produci acelaşi tip de pancarte in ţări diferite, în loc să laşi oamenii să vină cu pancarte ‘low-cost’ create de ei înşişi). Din ‘comunicatul oficial’ emis de centrul de comandă al protestelor am înţeles şi cum a fost posibil acest lucru. Un mesaj în 12 puncte ne arată (printre altele) că: 1. ‘toate acțiunile de protest să se organizeze sub imediata și stricta supraveghere a pastorilor bisericilor evanghelice din comunitatea respectivă’; 2. ‘toate afișele și pancardele vor fi furnizate de organizatori după modelele oferite de noi’, deşi 3. ‘înțelegem că fiecare echipă de organizatori are oameni creativi care pot aduce idei și inițiative deosebit de valoroase acestei cauze: sunt bine primite dar vă rugăm să verificați cu noi înainte de a le pune în practică’.

Cât priveşte scopul ultim al acestor acţiuni: demolarea ‘spiritului anticristic’ din Norvegia, desființarea Barnevernet, izolarea Norvegiei, ‘ș.a.m.d.’.

Acest ‘ş.a.m.d.’ pe care am simţit nevoia să îl citez exact mi se pare foarte important şi unul din motivele pentru care mi-am permis să scriu în titlu că în cazul Bodnariu nu mai este vorba despre familia Bodnariu. Poate a fost, la un moment dat, însă acum această familie şi noi  o dată cu ea, suntem captivi ai unor alt fel de interese. Am râs când doamna Pippidi a avansat ipoteza că manipularea grosolană la care asistăm în legătura cu acest caz ar trebui să trezească suspiciunea serviciilor secrete, pentru că aceia care susţin cauza familiei Bodnariu fac propaganda rusească. Dar după ce am citit mai multe dintre comunicatele domnului Ionescu s-a dus hazul: ipoteza rusească nici măcar nu mi se mai pare un rău chiar aşa de mare.

P.S. Pentru cei care au întrebarea în minte: opiniile exprimate pe platforma republica.ro şi pe blogul meu NU exprimă decât şi strict punctul meu personal de vedere.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *